Cine şi-ar da viaţa pentru o minciună ?

Un aspect adesea trecut cu vederea de către oponenţii creştinismului este transformarea care s-a produs în vieţile ucenicilor lui Isus. Vieţile lor schimbate aduc o mărturie puternică în favoarea validităţii pretenţiilor Lui. Din moment ce creştinismul este o credinţă istorică, în investigarea lui trebuie să ne bazăm cu tărie pe mărturii, atât scrise cât şi orale.

Există multe definiţii ale "istoriei"; definiţia mea preferată se referă la istorie ca fiind "o cunoaştere a trecutului pe bază de mărturii". Dacă cineva se îndoieşte de validitatea acestei definiţii, l-aş întreba: "Crezi că Napoleon a existat cu-adevărat ?" Răspunsul ar fi, desigur, pozitiv. "L-ai văzut vreodată ?" - aş continua să întreb. Şi răspunsul ar fi: "Nu". "Ei bine, cum ştii atunci că el a existat ?" Într-o astfel de cunoaştere, oamenii se bazează pe mărturii.

Această definiţie a istoriei are un singur neajuns. Mărturiile trebuiesc să fie vrednice de încredere, sau altfel ascultătorul va fi indus în eroare. Creştinismul implică cunoaşterea trecutului pe bază de mărturii, aşa încât trebuie să ne întrebăm: "Sunt mărturiile orale originale cu privire la Isus vrednice de încredere ? Putem avea încredere în faptul că ele ne-au relatat cu corectitudine lucrurile pe care Isus le-a spus şi le-a săvârşit ?" Părerea mea este că da.

Încrederea mea în mărturiile apostolilor se bazează pe faptul că dintre aceşti doisprezece bărbaţi, unsprezece au murit moarte de martir pentru credinţa lor în două lucruri fundamentale: învierea lui Isus şi faptul că El a fost Fiul lui Dumnezeu. Ei au fost torturaţi şi chinuiţi, având să înfrunte până la urmă moartea prin cele mai crunte metode cunoscute la acea vreme:

Petru - crucificat Andrei - crucificat Matei - ucis cu sabia Ioan - moarte naturală Iacov, fiul lui Alfeu - crucificat Filip - crucificat Simon - crucificat Tadeu - ucis cu săgeţi Iacov, fratele lui Isus - ucis cu pietre Toma - ucis cu lancea Bartolomeu - crucificat Iacov, fiul lui Zebedeu - ucis cu sabia

Replica pe care mulţi oameni o dau cu atâta uşurinţă este: "Ei bine, nenumăraţi oameni din istorie au murit pentru o minciună; aşa că acest fapt nu dovedeşte nimic".

Într-adevăr, mulţi oameni au murit pentru o minciună, crezând însă cu tărie că era un adevăr. Dacă învierea n-ar fi avut loc (adică încrederea lor ar fi fost falsă), ucenicii ar fi ştiut acest lucru. Nu pot găsi nici un argument pentru a demonstra că ei ar fi putut să se înşele. De aceea, aceşti unsprezece bărbaţi nu numai că ar fi murit pentru o minciună - şi aici este cheia problemei - dar ei ar fi trebuit să fi ştiut că aceasta era o minciună. Ori, ar fi greu să găseşti în istorie unsprezece persoane care să moară pentru aceeaşi cauză, ştiind că este o minciună.

Trebuie să cunoaştem câţiva factori pentru a putea înţelege mai bine ceea ce s-a întâmplat. Mai întâi, atunci când apostolii au scris sau au vorbit, ei au făcut aceasta în calitate de martori oculari ai evenimentelor pe care le-au descris.

Petru spunea: "În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine, cu ochii noştri mărirea Lui" (2 Petru 1:16). Apostolii cunoşteau desigur diferenţa dintre mit sau legendă, şi realitate.

Ioan subliniază aspectul mărturiei nemijlocite în cunoaşterea evreilor: "Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre cu privire la Cuvântul Vieţii - pentru că viaţa a fost arătată şi noi am văzut-o şi mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, viaţa care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată; deci ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos" (1 Ioan 1:1-3).

Luca spunea: "Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită a lucrurilor ce s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea-alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor, să ţi le scriu în şir, unele după altele" (Luca 1:1-3).

Apoi, în cartea Faptele Apostolilor, Luca descrie perioada de 40 de zile de după înviere, în care ucenicii L-au observat pe Isus îndeaproape: "Teofile, în cea dintâi carte a mea am vorbit despre tot ce a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni, de la început, până în ziua în care s-a înălţat la cer, după ce prin Duhul Sfânt dăduse poruncile Sale apostolilor pe care-i alesese. După patima Lui, li s-a înfăţişat viu prin multe dovezi, arătându-li-se deseori timp de patruzeci de zile şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 1:1-3).

Ioan îşi începe ultimul capitol al Evangheliei sale, spunând: "Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta" (Ioan 20:30).

Conţinutul esenţial al acestor mărturii nemijlocite îl constituie faptul învierii. Apostolii au fost martori ai învierii lui Cristos:

Luca 24:48 Ioan 15:27 Faptele Apostolilor 1:8; 2:24,32; 3:15; 4:33; 5:32; 10:39,41; 13:31 1 Corinteni 15:4-9,15 1 Ioan 1:2 Faptele Apostolilor 22:15; 23:11; 26:16.

În al doilea rând, apostolii înşişi au avut nevoie să fie convinşi de faptul că Isus a înviat din morţi. La început, ei n-au crezut. Ei au fugit şi s-au ascuns (Marcu 14:50). Ei n-au ezitat să-şi exprime îndoielile. Abia după ample şi convingătoare dovezi, ei au ajuns să creadă. Apoi, îl mai avem pe Toma, care a declarat că nu va crede că Isus a înviat din morţi până nu-şi va pune degetul în semnul cuielor. Până la urmă, Toma a murit moarte de martir pentru credinţa sa în Cristos cel înviat. Să se fi înşelat el oare ? Cu siguranţă că nu.

Apoi, îl avem pe Petru. El s-a lepădat de câteva ori de Cristos în timpul judecăţii şi până la urmă L-a părăsit. Nu la multă vreme după răstignirea şi îngroparea lui Isus, Petru a apărut în Ierusalim, predicând cu îndrăzneală, cu riscul vieţii, faptul că Isus era Cristosul şi că înviase din morţi. Până la urmă, Petru a fost răstignit cu capul în jos. Să se fi înşelat şi el oare ? Ce s-a petrecut cu el ? Ce anume l-a transformat într-un mod atât de dramatic într-un erou al creştinismului ? Ce l-a făcut oare în stare să-şi dea viaţa pentru Isus ? Singura explicaţie satisfăcătoare se află în 1 Corinteni 15:5 "... şi că s-a arătat lui Chifa (Petru)" (Ioan 1:42).

Exemplul clasic al omului convins împotriva voinţei lui este acela al lui Iacov, fratele lui Isus (Matei 13:55, Marcu 6:3). Cu toate că Iacov nu a fost unul dintre cei 12 (Matei 10:2-4), el a fost mai târziu recunoscut ca unul din apostoli (Galateni 1:19), la fel ca şi Pavel şi Barnaba (Faptele Apostolilor 14:14). În timpul vieţii lui Isus, Iacov nu crezuse în El ca Fiu al lui Dumnezeu (Ioan 7:5). El, la fel ca şi cellalţi fraţi şi surori ale Lui, îşi va fi bătut joc de El: "Vrei ca mulţimea să creadă în Tine ? De ce nu te sui la Ierusalim să-ţi duci la îndeplinire misiunea ?" Pentru Iacov trebuie să fi fost o ruşine ca fratele lui să colinde ţara, făcând familia de râs prin afirmaţiile Lui îndrăzneţe: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine" - Ioan 14:6; "Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele" - Ioan 15:5; "Eu sunt păstorul cel bun... şi oile Mă cunosc pe Mine" (Ioan 10:14). Cum te-ai simţi tu, dacă unul din fraţii tăi ar face asemenea afirmaţii ?

Şi totuşi, ceva s-a petrecut cu Iacov. După ce Isus a fost răstignit şi îngropat, Iacov a început să predice la Ierusalim. Mesajul lui era că Isus a murit ca jertfă pentru păcat, şi că a înviat şi este viu. Iacov a devenit mai apoi unul din conducătorii bisericii din Ierusalim şi a scris una din cărţile Noului Testament: Epistola lui Iacov. El îşi începe această epistolă, spunând: "Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Cristos" - fratele său. Până la urmă, Iacov a murit moarte de martir, fiind ucis cu pietre din ordinul lui Anania, marele preot (Iosefus). Să se fi înşelat el oare ? Desigur că nu. Şi singura explicaţie plauzibilă pentru transformarea lui o găsim în 1 Corinteni 15:7 - "În urmă s-a arătat lui Iacov".

Dacă învierea ar fi fost o minciună, apostolii ar fi ştiut cu siguranţă acest lucru. Ar fi putut ei oare să perpetueze cu bună ştiinţă o asemenea înşelăciune ? Această posibilitate este exclusă în lumina cunoştinţelor pe care le avem cu privire la calitatea morală a vieţilor lor. Ei au condamnat minciuna, subliniind nevoia ca oamenii să fie cinstiţi. Ei i-au încurajat pe oameni în cunoaşterea adevărului. Istoricul Edward Gibbon, în faimoasa sa lucrare The History of the Decline and Fall of the Roman Empire numeşte "pura şi austera moralitate a primilor creştini" ca pe unul din cele cinci motive care au asigurat succesul atât de rapid al creştinismului. Michael Green, decanul Colegiului Sfântul Ioan din Nottingham, observă că învierea "a fost faptul care i-a transformat pe ucenicii dezamăgiţi ai unui învăţător crucificat în martorii curajoşi şi martirii Bisericii Primare. Acesta a fost crezul care i-a diferenţiat pe urmaşii lui Isus de ceilalţi evrei şi a constituit elementul unificator al comunităţii lor. Ei au fost închişi, bătuţi şi omorâţi, dar cu toate acestea, nimeni nu i-a putut face să nege faptul că Cristos a înviat din morţi, a treia zi".

În al treilea rând, conduita plină de curaj a apostolilor imediat după ce au ajuns să fie convinşi de adevărul învierii este o altă dovadă care infirmă posibilitatea ca aceasta să fi fost o înşelăciune. Ei au devenit plini de curaj peste noapte. Petru, care se lepădase de Cristos, s-a ridicat să-L proclame pe Isus cel înviat chiar cu riscul vieţii. Autorităţile i-au arestat şi i-au bătut, dar curând după aceea, ei se aflau din nou pe străzile Ierusalimului, vorbind în mod deschis despre Isus (Faptele Apostolilor 5:40-42). Prietenii le-au remarcat exaltarea, iar duşmanii au fost uimiţi de curajul lor. Ei nu predicau despre aceste lucruri într-un orăşel oarecare, ci tocmai în Ierusalim.

Urmaşii lui Isus n-ar fi putut înfrunta torturile şi moartea dacă n-ar fi fost convinşi de adevărul învierii Lui. Unitatea mesajului şi a atitudinii lor a fost uimitoare. Cu toate că şansele ca toţi membrii unui grup larg de oameni să împărtăşească aceleaşi vederi într-o anumită privinţă sunt reduse, urmaşii lui Isus aveau acelaşi mesaj cu privire la înviere. Dacă toţi ar fi fost nişte înşelători, ar fi greu de explicat cum s-a putut ca nici unul din ei să nu cedeze în faţa presiunilor.

Pascal, filozoful francez, scria: "Acuzaţia că apostolii ar fi fost nişte impostori este de-a dreptul absurdă. Haideţi să urmărim concluziile logice ale acestei acuzaţii. Să ni-i imaginăm pe aceşti doisprezece bărbaţi întâlnindu-se după răstignirea lui Cristos şi conspirând să susţină cu toţii că Isus a înviat din morţi. Aceasta ar fi constituit un atac atât la adresa autorităţilor laice, cât şi a celor religioase. Inima omului este nespus de înclinată spre inconsecventă şi instabilitate; ea poate fi clătinată prin promisiuni şi ispitită prin oferte materiale. Dacă unul singur dintre ei ar fi cedat în faţa unei ispite ademenitoare sau ar fi slăbit în faţa argumentelor şi mai puternice ale închisorii, torturii sau ameninţării cu moartea, ei ar fi fost cu toţii pierduţi".

"Cum de s-au schimbat aceşti oameni aproape peste noapte" - se întreabă Michael Green - "într-un grup de entuziaşti de nestăvilit, care au ţinut piept opoziţiei, cinismului, ridiculizării, dificultăţilor, închisorii şi morţii, pe cuprinsul a trei continente, în timp ce-L propovăduiau pretutindeni pe Isus şi învierea Lui ?"

Un scriitor necunoscut relata în mod descriptiv schimbările care au intervenit în vieţile apostolilor: "În ziua răstignirii, ei erau plini de amărăciune; în prima zi a săptămânii - plini de bucurie, în ziua răstignirii erau fără speranţă - după trei zile, inimile lor radiau de certitudine şi nădejde. Când au auzit pentru prima oară vestea învierii, ei s-au îndoit şi au fost greu de convins; dar odată ce s-au asigurat, ei nu s-au mai îndoit defel. Care poate fi cauza schimbării petrecute în aceşti oameni, într-un timp atât de scurt ? Simpla dispariţie a trupului lui Cristos din mormânt n-ar fi putut transforma sufletul şi caracterul lor într-un mod atât de profund. Trei zile nu sunt de ajuns pentru apariţia unei legende care să-i fi afectat atât de mult. Procesul înfiripării unei legende cere timp. Avem de-a face aici cu un fapt psihologic care are nevoie de o explicaţie serioasă. Gândiţi-vă la caracterul martorilor - bărbaţi şi femei care au dat lumii cea mai înaltă învăţătură etică pe care a cunoscut-o vreodată şi pe care, conform mărturiei însăşi duşmanilor lor, ei au trăit-o în propriile lor vieţi. Gândiţi-vă la absurditatea psihologică pe care o implică faptul de a imagina acest grup de fricoşi înfrânţi, conspirând într-o bună zi în camera de sus, şi apoi, la numai câteva zile, devenind o mişcare pe care nici o persecuţie din lume n-a putut-o reduce la tăcere - şi încercând apoi să atribuie această schimbare dramatică unui fapt cu nimic mai convingător decât această minciună sfruntată cu care căutau să îndoctrineze lumea. O asemenea explicaţie ar fi total lipsită de sens".

Kenneth Scott Latourette scrie: "Efectul produs de înviere şi de revărsarea Duhului Sfânt asupra ucenicilor a fost de o importantă majoră. Din nişte oameni descurajaţi şi deziluzionaţi, care priveau cu tristeţe în trecut, spre acele zile în care speraseră că Isus �ra cei care va mântui pe Israel', ei au fost transformaţi într-un grup de martori plini de entuziasm".

Paul Little se întreabă: "Ar putea aceşti oameni, care au contribuit atât de mult la transformarea structurii morale a societăţii, să fie nişte mincinoşi versaţi sau nişte autoînşelaţi ? Aceste alternative sunt mai greu de acceptat decât faptul învierii însuşi, şi nu există nici o urmă de dovadă care să le susţină".

Statornicia apostolilor, chiar şi în faţa morţii, nu poate fi explicată în nici un alt mod. Conform cu datele din Enciclopedia Britanică, Origen scrie că Petru a fost răstignit cu capul în jos. Herbert Workman descrie moartea lui Petru: "Astfel Petru, aşa cum profeţise Domnul nostru, a fost 'încins' de către alţii, şi 'dus' de către soldaţii lui Nero spre Calea Aurelian de pe dealul Vaticanului, unde mulţi dintre fraţii lui de credinţă suferiseră deja moartea crudă. La cererea lui, el a fost răstignit cu capul în jos, deoarece se socotea nevrednic să moară la fel ca Domnul lui".

Harold Mattingly, în textul lui istoric, scrie: "Apostolii Petru şi Pavel şi-au pecetluit mărturia cu însuşi sângele lor". Tertulian scria: "Nimeni n-ar accepta să moară pentru un lucru de care nu este convins a fi adevărat". Profesorul de drept de la Harvard, Simon Greenleaf, un om care a învăţat ani la rând cum să analizeze o mărturie şi cum să stabilească dacă ea este adevărată sau falsă, declara: "În analele militare arareori putem găsi un exemplu de un asemenea eroism constant, răbdare şi curaj neobosit. Ei ar fi avut toate motivele să-şi revizuiască cu grijă bazele credinţei şi declaraţiile pe care le făceau cu privire la marile evenimente şi adevăruri pe care le proclamau".

Apostolii au trecut prin încercarea morţii pentru a întări cum nu se poate mai bine adevărul faptelor pe care le proclamau. Eu consider că pot avea încredere în mărturiile lor mai mult decât în cele ale oamenilor din zilele noastre, care nu sunt în stare să traverseze strada pentru convingerile lor - dar mai să moară pentru ele.