Credința așteptată de Isus

O analiză teologică a naturii credinței în Evanghelia după Marcu

Discursul teologic contemporan se confruntă adesea cu necesitatea de a clarifica

natura credinței autentice în contextul revelației divine. Întrebarea fundamentală nu

este doar "Ce înseamnă a crede?", ci, mai profund, "Ce tip de credință este

conformă cu așteptările cristologice?" Evanghelia după Marcu (cap. 5-6), prin

narativa sa concisă și dinamică, oferă o perspectivă esențială asupra acestei

chestiuni, demarcând formele de credință inadecvate de acea credință

transformatoare, pe care Isus o așteaptă de la cei ce aud mesajul Său.

O simplă "credință" declarativă nu se traduce neapărat într-o încredere existențială

care rezistă încercărilor. Acest articol își propune să exploreze tipologia credinței

prezentate în Evanghelia după Marcu (cap. 5-6), oferind o bază teologică pentru

discernerea și cultivarea unei credințe dinamice și autentice.

În contextul provocărilor existențiale și spirituale, Isus așteaptă manifestarea unei

credințe dinamice, autentice, ferm ancorată în lucrarea Sa soteriologică și, mai presus

de toate, în persoana Sa divino-umană, ca Hristos și Fiu al lui Dumnezeu. Este

imperativ să distingem această credință de alte forme care, deși pot părea similare,

sunt fundamental deficitare.

1. Credința demonică: cunoaștere fără convertire

Prima formă de credință pe care Scriptura nu o validează ca mântuitoare este cea pe

care o putem numi "credința demonică". Aceasta se caracterizează printr-o

cunoaștere intelectuală a existenței lui Dumnezeu și a identității lui Hristos, dar

care nu generează o transformare volitivă sau o pocăință autentică.

Episodul demonizaților din Marcu 5:6-13 este elocvent. Demoni recunosc autoritatea

lui Isus, se închină Lui și Îi invocă Numele, demonstrând o cunoaștere teologică

precisă a identității Sale ("Sfântul lui Dumnezeu", "Fiul lui Dumnezeu"). Cu toate

acestea, această cunoaștere este însoțită de o dorință de separare și opoziție față de

voința divină. Așa cum subliniază Iacov 2:19, "și demonii cred, și se înfioară". Această

credință este pur intelectuală și, atenție, emoțională (manifestată prin teamă), dar nu

implică o supunere a voinței. Ea nu conduce la o schimbare de caracter sau la o aliniere

cu scopurile divine. C.S. Lewis, în "Creștinism pur și simplu", ar putea argumenta că o

astfel de credință este o simplă acceptare a unor fapte, lipsită de încrederea

personală și de dedicarea care definesc credința mântuitoare.

Lewis face o distincție clară și crucială între două tipuri de "credință", deși nu

folosește întotdeauna aceeași terminologie specifică. Pe de o parte, există o credință

intelectuală, o acceptare a unor fapte ca fiind adevărate. Pe de altă parte, există o

credință mântuitoare, o încredere personală și un angajament profund.

Credința ca acceptare intelectuală ("Cred că...")

Lewis exemplifică adesea acest tip de credință prin comparații cotidiene. De exemplu,

un profesor de istorie crede că Roma a existat sau că bătălia de la Hastings a avut loc

în 1066. Aceasta este o convingere bazată pe dovezi, pe mărturii și pe rațiune. Nu

implică o relație personală cu subiectul, nici un angajament emoțional sau existențial.

O persoană poate crede în existența lui Dumnezeu sau în evenimentele biblice în

același mod – ca pe niște fapte istorice sau metafizice – fără ca acest lucru să-i

transforme viața sau să-i creeze o legătură cu divinitatea.

Credința ca încredere personală ("Cred în...")

Aici intervine nuanța esențială pe care Lewis o subliniază. Credința creștină, în sensul

ei profund, nu este doar "a crede că" (o afirmație este adevărată), ci "a crede în" (o

persoană). A crede într-o persoană înseamnă a te încrede în ea, a-ți pune speranța și

dependența în ea. El compară adesea această credință cu încrederea pe care o ai

într-un pilot de avion: nu e suficient să crezi că avionul este real, trebuie să ai

încredere că pilotul te va duce în siguranță la destinație. Această încredere implică:

●​ Abandon: A te "arunca" în mâinile lui Dumnezeu, a renunța la controlul absolut

asupra propriei vieți și a te lăsa ghidat de El. Lewis vorbește despre actul de a

te pune „sub conducerea” lui Hristos.

●​ Angajament: Nu este o simplă speculație filosofică, ci o decizie conștientă de

a-ți alinia viața, valorile și prioritățile cu voința lui Dumnezeu. Este un

angajament care transformă acțiunile și atitudinile.

●​ Relație personală: Această credință creează o legătură vie, dinamică, între

individ și Dumnezeu. Nu este vorba doar de a accepta un set de doctrine, ci de a intra

într-o relație de dependență și iubire.

De ce este această distincție crucială?

Credința mântuitoare nu este o chestiune pur intelectuală, ci o chestiune a întregii

ființe. Este actul de a permite lui Dumnezeu să te "îndrepte" și să te schimbe. Simplul

consimțământ intelectual, fără încredere și dedicare, nu este suficient pentru a

experimenta transformarea și mântuirea pe care creștinismul le oferă. Adevărata

credință se manifestă prin supunere, ascultare și o dorință de a trăi conform

principiilor creștine, toate izvorâte dintr-o încredere profundă în Hristos.

Așadar, o credință care nu include încrederea personală și dedicarea activă rămâne la

nivelul unei simple acceptări de fapte, lipsită de puterea transformatoare a credinței

autentice.

2. Credința firească (naturală): raționalismul limitat

O altă formă de credință neadecvată este "credința firească", ce se raportează la

persoana și lucrarea lui Isus exclusiv prin prisma rațiunii umane, a experienței

senzoriale și a originii sale terestre. Această perspectivă ignoră sau minimalizează

dimensiunea supranaturală a lui Hristos.

Atitudinea locuitorilor din Nazaret, consemnată în Marcu 6:3, exemplifică această

limitare. Ei se blochează în cunoașterea lor despre Isus ca "tâmplarul, fiul Mariei",

refuzând să accepte autoritatea și puterea Sa divină din cauza familiarității lor. Mirarea

lui Isus față de necredința lor (Marcu 6:6) demonstrează că o astfel de atitudine este

de neînțeles în ochii Săi.

Părinții Bisericii, precum Augustin, au subliniat adesea că rațiunea, deși un dar divin,

este limitată și nu poate cuprinde pe deplin misterele divine fără iluminarea

credinței. Această înțelepciune antică ne avertizează asupra pericolelor unei abordări

pur raționaliste a credinței. O încredere excesivă în ceea ce este perceptibil uman – fie

prin simțuri, fie prin logica pură – în detrimentul revelației divine, poate duce la o

"dezorientare" spirituală.

Imaginați-vă un pilot de avion într-o furtună puternică sau într-o ceață densă.

Percepția vizuală, pe care se bazează în mod normal, devine inutilă și chiar

înșelătoare. Dacă s-ar încăpățâna să se bazeze doar pe ceea ce poate vedea,

ignorând instrumentele de bord care îi indică altitudinea, viteza și direcția, rezultatul ar

fi dezastruos. În mod similar, în călătoria spirituală, rațiunea și experiența senzorială

sunt esențiale pentru navigarea în lumea noastră fizică, însă ele devin insuficiente

atunci când încercăm să înțelegem realități care transcend această lume.

Misterele divine – precum natura Trinității, întruparea lui Hristos sau învierea –

depășesc capacitatea rațiunii umane de a le cuprinde pe deplin. Ele nu sunt

iraționale, dar sunt supraraționale. Încercarea de a le reduce la ceea ce este strict

demonstrabil prin metode științifice sau prin logica umană restrictivă este o capcană a

credinței firești. Este ca și cum am încerca să măsurăm imensitatea oceanului cu o riglă.

Fără "instrumentele" credinței, adică fără deschiderea spre revelația divină și spre

lucrarea Duhului Sfânt care luminează înțelegerea, ajungem la o imagine distorsionată

sau incompletă a realității spirituale. Credința, în acest context, nu anulează

rațiunea, ci o completează și o extinde, oferind o perspectivă mai profundă și mai

cuprinzătoare asupra adevărurilor lui Dumnezeu.

3. Credința inactivă: ortodoxie fără ortopraxie

A treia formă este "credința moartă" – o credință lipsită de dinamism, care nu se

traduce în fapte concrete de ascultare și slujire. Este o credință pur teoretică, o

ortodoxie fără ortopraxie.

Epistola lui Iacov este categorică în această privință. Iacov 1:22-24 avertizează

împotriva la a fi doar "ascultători ai Cuvântului, înșelându-vă singuri", comparând o

astfel de persoană cu cineva care se privește în oglindă și apoi uită cum arată. Mai

mult, Iacov 2:15-17 demonstrează că o credință care nu se manifestă prin ajutorarea

celor nevoiași este "moartă în ea însăși".

Această formă de credință este o contradicție în termeni. Credința creștină autentică,

așa cum a fost înțeleasă de-a lungul istoriei Bisericii, este o credință vie, care produce

rod. Tertulian, un părinte al Bisericii timpurii, a subliniat vehement că o credință care

nu se reflectă în acțiuni este o formă de ipocrizie. Nu este firesc ca o credință

autentică să nu schimbe modul de viață al individului.

Tertulian, un apologet creștin influent din secolul al II-lea și începutul secolului al

III-lea, a avut o viziune extrem de pragmatică și riguroasă asupra vieții creștine. El a

susținut constant că faptele sunt dovada esențială a unei credințe autentice.

Tertulian a scris pe larg despre morală creștină, pocăință și disciplina bisericească. În

lucrarea sa De Paenitentia (Despre Pocăință), el discută în profunzime natura

pocăinței, argumentând că aceasta nu este doar o stare internă de regret, ci un

proces care trebuie să se manifeste prin schimbări vizibile de comportament și prin

"fapte vrednice de pocăință". O credință care nu producea astfel de fapte ar fi fost

considerată de Tertulian, în cel mai bun caz, o credință incompletă sau, în cel mai rău caz,

o lipsă de sinceritate, o "simulare" sau "disimulare" a credinței.

De asemenea, în Adversus Marcionem (Împotriva lui Marcion), Tertulian a combătut

energic erezia marcionismului, care respingea Vechiul Testament și o mare parte din

Noul Testament, inclusiv accentul pe lege și fapte. Tertulian s-a opus oricărei idei care

ar fi disociat credința de fapte, considerând că o astfel de abordare ar fi subminat

întreaga morală creștină și ar fi deschis ușa licențiozității. Pentru el, credința era

principiul activ al unei vieți pioase, iar o credință "moartă" (așa cum o numește Iacov)

ar fi fost percepută ca o contradicție flagrantă.

Tertulian a insistat că identitatea creștină nu se definește doar prin profesiunea

verbală a credinței, ci, în primul rând, prin modul de viață. În scrierile sale

împotriva păgânilor (cum ar fi Apologeticum), el apăra creștinismul evidențiind

moralitatea superioară și virtuțile creștine ale adepților săi, argumentând că acestea

erau o dovadă concretă a adevărului credinței. Implicit, o lipsă a acestor virtuți în viața

unui pretins creștin ar fi fost o dovadă a unei credințe false sau ipocrite.

Așadar, ortodoxia (dreapta credință) este inseparabilă de ortopraxie (dreapta

practică), iar o separare între cele două poate fi considerată o aberație, o minciună

împotriva esenței creștinismului. Nu este "natural" ca o credință care transformă inima

să nu transforme și viața.

4. Credința așteptată de Isus: dinamică, autentică și ancorată în

persoana lui Isus

Isus așteaptă o credință care transcende limitările menționate mai sus – o credință

care angajează întreaga persoană: intelectul, emoțiile și voința – conducând la

transformare și trăire practică. Aceasta este credința mântuitoare, care se distinge

prin următoarele caracteristici:

Credința dinamică

Aceasta este o credință care, bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu, transformă

atitudinile, trăirile și comportamentul. Nu este o simplă contemplare intelectuală, ci o

ascultare activă, o acțiune a voinței personale. Așa cum s-a subliniat anterior, C.S. Lewis

ar evidenția că această credință depășește simpla acceptare a faptelor, devenind

o încredere personală și un angajament. "Credința nu înseamnă a crede înciuda

dovezilor; credința este ascultare în ciuda consecințelor." (Chuck Missler) Așa cum

D.L. Moody spunea că "fiecare Biblie ar trebui să fie legată în piele de încălțăminte",

credința dinamică se dovedește în viața de zi cu zi și în fapte.

Credința autentică

Această credință se caracterizează prin corespondența fidelă între convingerile

interioare (valori, crezuri) și manifestările exterioare (cuvinte, gesturi, acțiuni).

Exemplul lui Iair (Marcu 5:22-23) și al femeii cu scurgerea de sânge (Marcu 5:27-28)

ilustrează acțiunea bazată pe o credință autentică, unde intenția interioară se

materializează în acțiune. Această corespondență este exact ceea ce Tertulian a

subliniat ca fiind esențial pentru a evita ipocrizia și a demonstra o credință vie.

Credința ancorată în lucrarea Lui

Această credință recunoaște și se încrede în puterea și capacitatea lui Isus de a

acționa și de a-Și manifesta identitatea divină. Minunile Sale nu sunt scopuri în

sine, ci semne care validează identitatea Sa ca Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Este o

credință care transcendete limitele raționale și senzoriale, recunoscând dimensiunea

supranaturală, așa cum Augustin a argumentat că rațiunea are nevoie de iluminarea

credinței pentru a înțelege misterele divine.

Credința ancorată în persoana Lui

Obiectul suprem al credinței nu este credința în sine, ci Persoana lui Isus Hristos.

Credința este valoroasă doar în măsura în care obiectul ei este demn de

încredere. Noi suntem mântuiți prin credința în Hristos, așa cum este revelat în

Cuvântul Său. Aceasta este încrederea personală pe care C.S. Lewis a descris-o ca

fiind distincția crucială față de o simplă acceptare intelectuală a faptelor.

Concluzie: imperativul credinței autentice

Evanghelia după Marcu ne provoacă să examinăm natura credinței noastre. Isus

așteaptă o credință dinamică, autentică, ancorată ferm în lucrarea Sa și, mai presus

de toate, în Persoana Sa. Așa cum ne îndeamnă apostolul Pavel în 2 Corinteni 13:5,

este un imperativ teologic să ne "încercăm pe noi înșine dacă suntem în credință".

George Mueller, un exemplu clasic de credință dinamică, afirma că "încercările,

obstacolele, dificultățile și, uneori, înfrângerile sunt ceea ce hrănesc credința."

Acestea nu sunt obstacole în calea credinței, ci mijloace prin care Dumnezeu

o formează și o rafinează.

Prin urmare, credința autentică în Isus Hristos se manifestă printr-o transformare completă

a ființei, o relație vie cu El prin Cuvânt și Duhul Sfânt, o creștere vizibilă în fapte

bune și o dorință arzătoare de a-L împărtăși cu alții. Aceasta este credința care nu

doar răspunde așteptărilor lui Isus, ci ne și propulsează în misiunea de a face ucenici.

Photo Credit: Armands Brants (via Unsplash)