O vină de necrezut

„Oricine face păcat face și fărădelege; căci păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4)

O definiție corectă a păcatului este esențială și are o importanță veșnică, deoarece modul în care înțelegem păcatul influențează direct percepția noastră asupra mântuirii.

În Biserica Răsăriteană, păcatul este adesea văzut ca o boală — suntem expuși păcatului din pricina slăbiciunii sau neglijenței, mai degrabă decât printr-un act voit.  Rolul bisericii este ca un spital care administrează în fiecare duminică leacul necesar, ce în cele din urmă ne vindecă boala — un proces ce poate continua chiar și după moarte.

În bisericile evanghelice, capturate de epoca noastră terapeutică, păcatul este pus pe seama unei crize de identitate.  Motivul pentru care păcătuim este uitarea identității noastre în Hristos, o amnezie spirituală constantă.  Rolul bisericii este  ca o primărie care ne eliberează cartea de identitate în fiecare duminică, ca să nu uităm cine suntem pe tot parcursul săptămânii.

În bisericile influențate de teologia liberală, păcatul este perceput ca o simplă consecință a ignoranței.  Omul este în esența sa bun, iar singura lui nevoie este educația.  Rolul bisericii este ca o casă de cultură pentru a ne putea împlini pe deplin potențialul uman.

Problema acestor și a altor eufemisme contemporane pentru păcat este că ele se concentrează pe dimensiunea orizontală a păcatului — consecințele lui — fără să abordeze dimensiunea verticală — esența păcatului.

Psalmistul, însă, recunoaște că ceea ce face păcatul păcat este faptul că, în esență, este o ofensă adusă lui Dumnezeu:

„Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit și am făcut ce este rău înaintea Ta, ca să fii socotit drept în cuvintele Tale și fără prihană în judecata Ta” (Psalm 51:4).

Mai mult, pentru că Dumnezeu este cel mai întâi și cel mai mult vătămat de fărădelegile noastre, El singur are autoritatea să ierte fărădelegile noastre:

„Ferice de omul a cărui fărădelege i s-a iertat, căruia păcatul i s-a acoperit! Ferice de omul de care Domnul nu mai ține cont de păcat” (Psalm 32:1-2; Romani 4:7).

În esență, „Păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4):

Anomia — a (privativă) și nomos (lege) — fără lege.

Păcatul nu are substanță proprie, nu există independent precum dragostea sau dreptatea.  Păcatul este parazitar, existând doar în opoziție cu legea lui Dumnezeu.  De asemenea, Scriptura respinge categoric ideea că păcatul își are originea în Dumnezeu pentru că „Dumnezeu este lumină și în El nu este întuneric deloc” (1 Ioan 1:5); mai mult, „Dumnezeu nu poate fi ispitit de rău și El însuși nu ispitește pe nimeni” (Iacov 1:13).

Într-un veac în care limbajul terapeutic înlocuiește din ce în ce mai mult revelația divină, doctrina Biblică a păcatului devine tot mai străină — chiar ofensatoare — înaintea lui Dumnezeu, care nu poate fi altceva decât dragoste (O dragoste de necrezut). Fără îndoială, din veșnicie Dumnezeu este dragoste; dar, Dumnezeu este și drept și sfânt.  Când suspendăm toate celelalte atribute ale Lui în favoarea unuia singur, Dumnezeu nu mai este dragoste ci — dragostea este Dumnezeu.  Pe lângă asta, pentru că suntem robii prejudecăților Romantismului legate de dragoste, nu putem împăca legea cu dragostea, deși ambele izvorăsc din același Legiuitor plin de iubire.

Conform acestor prejudecăți se presupune că dragostea își are rădăcina în emoție, iar legea în rațiune. Iar pentru ca o relație să fie autentică, n-ar trebui să fie supusă constrângerilor legale.  Însă aceasta este o iluzie.  Legile care reglementează cele mai intime relații — precum căsătoria sau creșterea copiilor — nu împiedică, ci întăresc stabilitatea și binele relației, prin stabilirea drepturilor și obligațiilor tuturor părților.

Doar pe baza împlinirii obligațiilor legale stabilite de dreptatea divină (Romani 3:25-26) pot cei ce păcătuiesc să fie împăcați cu Dumnezeu într-o relație de legământ și dragoste. Așadar, întrebarea nu este dacă avem sau nu o relație personală cu Dumnezeu.  Toți avem o relație personală cu Dumnezeu, fie că vrem, fie că nu — fie de ostilitate, fie de pace.

Hristos Însuși nu a văzut nici un conflict între lege și dragoste: „Dacă Mă iubiți, păziți poruncile Mele” (Ioan 14:15).    Find „Împăratul împăraților și Domnul domnilor” Hristos cârmuiește împărăția cerurilor prin lege pană la revenirea Sa în slavă (1 Timotei 6:14-15):   

„Când Fiul Omului va veni în gloria Sa, împreună cu toți îngerii, atunci El Se va așeza pe tronul gloriei Sale” (Matei 25:31); „îngerii vor strânge din Împărăția Lui pe cei ce săvârșesc fărădelegea și-i vor arunca în cuptorul cu foc; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților”  (Matei 13:41-42).

În ziua aceea, Judecătorul cel drept, va da cununa dreptății „tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Timotei 4:8).  Dar cum ne arătăm iubirea față de Hristos — Regele care va reveni în slavă? Păzind Legea Sa (Ioan 14:15). Pentru că:

„Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu din ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am profețit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune deschis: Niciodată nu v-am cunoscut; plecați de la Mine, voi care lucrați fărădelege” (Matei 7:21-23).

Așa cum dragostea nu a apărut pentru prima dată la Golgota, nici porunca nu a apărut pentru prima dată pe muntele Sinai — în ciuda tendințelor noastre Marcioniste de a gândi altfel.  Încă de la începutul creației, Dumnezeu creează din dragoste prin poruncă — ex nihilo.  Nu poate lucra altfel, fiindcă Dumnezeu este dragoste, sfințenie, dreptate și bunătate desăvârșită.   “Dumnezeu a văzut tot ce făcuse și iată că era foarte bun” (Facerea 1:31).  Prin urmare, legea nu este un capriciu al voinței morale a lui Dumnezeu, ci expresia necesară a caracterului Său moral: „așadar legea este sfântă, iar porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7:12).

Dumnezeu nu doar că creează din dragoste, ci îl creează pe om pentru dragoste — adică pentru lege. În cadrul unei relații de  legământ, legea nu este altceva decât stipularea exercitării corecte a dragostei — față de Dumnezeu și aproapele (Matei 22:37-39).

Dumnezeu — care este dragoste — a stabilit clar cerințele dragostei:

„Domnul Dumnezeu a poruncit omului, zicând: „Din orice pom al grădinii poți mânca, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit”” (Facerea 2:16-17).

Însă, ispitit de primul critic istoric — care pune la îndoiala Cuvântul lui Dumnezeu — omul alege fărădelegea, adică să nu mai fie constrâns de lege, ci el să decidă când și cum va exercita dragostea, în mod autonom: autos (însuși) nomos (lege) — să trăiască după propria lege (O origine de necrezut).

De aceea, moartea nu este o pedeapsă arbitrară, ci sancțiunea legală încorporată de Dumnezeu în legământul creației.  Dumnezeu a avertizat clar asupra pedepsei de la început și natura Sa dreaptă cere să fie pusă în aplicare.  „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23).  Deoarece legea își are originea în natura veșnică a lui Dumnezeu, orice încălcare a ei atrage consecințe veșnice.  Chiar și cea mai mică încălcare poartă cu ea o vină veșnică și, prin urmare, o judecata veșnică (O judecată de necrezut).

Marele paradox a Evangheliei este că suntem mântuiți atât de Dumnezeu, cât și de la Dumnezeu.  Aceasta nu implică un conflict de voințe în interiorul Dumnezeirii. Isus nu a venit cu o voință miloasă ca să astâmpere voința mânioasă a Tatălui.  Isus nu are o altă voință, independentă de Tatăl, ci vine să împlinească voia Tatălui (Ioan 6:38). De-asemenea, voința Duhului Sfânt este una cu a Fiului (Ioan 15:26; 16:13).  Dumnezeu, este o singură ființă în trei persoane, cu o singură voință neîmpărțită  (O ființă de necrezut).

Încă de la începutul lucrării Sale, Isus este recunoscut de Ioan Botezătorul drept Mesia/Hristos și în același timp Judecătorul lumii:

„Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).

„El Își are în mână furca de treierat ca să-Și curețe aria și să-Și adune grâul în hambar.  Pleava însă o va arde într-un foc care nu se stinge” (Luca 3:17; Matei 3:12).

Așa cum „este un singur Dumnezeu”, este „un singur mijlocitor între Dumnezeu și oameni, omul Hristos Isus” (1 Timotei 2:5). Prezența unui mijlocitor implica existența unui conflict — iar acest conflict nu este în Dumnezeire ci intre om și Dumnezeu.  În firea noastră păcătoasă suntem potrivnici lui Dumnezeu și nu putem să ne supunem legii Lui (Romani 8:7), însă:

„Dumnezeu a realizat ceea ce era imposibil pentru Lege, întrucât aceasta era neputincioasă din cauza firii pământești.  Trimițându-L pe Însuși Fiul Său în asemănarea firii păcătoase și din cauza păcatului, El a condamnat păcatul în firea pământească, astfel încât cerința dreaptă a Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu potrivit firii pământești, ci potrivit Duhului” (Romani 8:3-4).

Declarație că Hristos este Mielul lui Dumnezeu își găsește sensul doar în sistemului jertfelor de la templu, care ispășea mânia lui Dumnezeu față de păcat.  Proclamarea că Isus este Mesia răstignit care ia asupra Sa blestemul legii în locul nostru face ca templul să devină depășit ca spațiu împăcării dintre om si Dumnezeu (Ioan 2:19-21).  În trupul Său, Hristos a dărâmat zidul de despărțire între Dumnezeu și om, ca să avem pace cu Dumnezeu (Efeseni 2:14).  Prin urmare, ostilitatea dintre Dumnezeu și om nu poate fi înlăturată prin eforturile unite ale Religiile abrahamice deoarce este un singur mijlocitor — o singură cale spre împăcare cu Dumnezeu:

„Eu sunt calea, adevărul și viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).

Ai milă de mine Doamne după mare mila Ta

și după-ndurarea-Ți multă șterge-mi fărdelegea mea.

Spală-mi cu desăvîrșire multele nelegiuiri

curăță-mă de păcatul care nu-mi dă liniștiri.

Că-mi cunosc și-mi știu prea bine Doamne fărdelegea mea

și păcatul meu stă Doamne necurmat naintea Ta

Numai contra Ta Preasfinte, numai Ție Ți-am greșit

și naintea Ta Stăpîne ce e rău am săvîrșit.

(Traian Dorz)