O comuniune de necrezut

„Credem într-una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică” (Crezul niceo-constantinopolitan)

„Cred în Biserica sfântă sobornicească, în comuniunea sfinților” (Crezul apostolic)

Trăim în Era Informației – o epocă în care informația disponibilă pentru noi, la o simplă mișcare a degetului, se întinde dincolo de orice orizont vizibil. Având această capacitate nelimitată, trebuie să ne întrebăm: mai are vreo utilitate adunarea publică în biserica locală? Oare nu putem procesa o predică la fel de bine, sau chiar mai bine, de acasă, prin streaming, decât în adunare, așa cum urmărim serialul nostru preferat pe Netflix? Oare nu a devenit oficiul pastoral învechit în fața acestor „super-apostoli” digitali precum ChatGPT sau Grok, care au capacitatea de a răspunde tuturor dilemelor noastre teologice și nevoilor noastre terapeutice?

Mai mult, după pandemia recentă, am ajuns să conștientizăm că nu doar putem lucra de acasă, ci ne putem și închina din confortul propriilor locuințe. Se pare că ceasul pe care l-a anticipat Hristos a sosit în cele din urmă – un timp în care închinarea nu mai este limitată de constrângerile fizice ale unei biserici locale: „Dar vine vremea – și chiar acum a sosit – când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, căci astfel de închinători dorește Tatăl”(Ioan 4:23).

În contrast cu aceste ecclesiologii docetice, Biserica timpurie „se consacrau învățăturii apostolilor, părtășiei, frângerii pâinii și rugăciunilor … zi de zi, frecventând împreună templul” (Faptele Apostolilor 2:42-46). Închinarea de la distanță era de neconceput, pentru că ei înțelegeau că, la fel cum Hristos s-a născut, a murit și a înviat trupește, comuniunea lor (koinonia) – prin Duhul Sfânt – cu Domnul, acum înălțat trupește, trebuie să se întrupe și ea în adunarea sfinților (Corinteni 1:2;9). Ea nu poate fi redusă la lumea ideilor lui Platon, la urcușul minții propus de Origen sau la o conștiință hristică din spiritualitatea New Age - trebuie întrupată.

„Este un singur trup și un singur Duh, după cum și voi ați fost chemați la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez. Este un singur Dumnezeu și Tată al tuturor, care este mai presus de toți, prin toți și în toți” (Efeseni 4:4-6)

Deși multă cerneală teologică a fost vărsată privind natura Bisericii în cadrul ramurii teologiei sistematice cunoscută sub numele de ecclesiologie (de la ekklēsia), unul dintre cele mai clare și cuprinzătoare rezumate ale naturii și caracteristicilor Bisericii se regăsește la începutul primei epistole a lui Pavel către corinteni. Implicațiile acestui fapt sunt remarcabile, având în vedere că Biserica din Corint era, probabil, una dintre cele mai scandaloase biserici din Noul Testament. Acest lucru confirmă, de fapt, principiul fundamental al Reformei protestante: „Biserica nu constituie Cuvântul, ci este constituită de Cuvânt” (Martin Luther).

Biserica este creația nouă a Cuvântului lui Dumnezeu, rostit de Tatăl, în Fiul și prin Duhul Sfânt. „Căci Dumnezeu, care a zis: ‘Să strălucească lumina din întuneric’, a strălucit în inimile noastre pentru a da lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu în fața lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4:6). „Dacă cineva este în Hristos, este o făptură nouă. Ce era vechi a trecut; iată că totul este nou” (2 Corinteni 5:17). Prin urmare, dacă dorim să purtăm un discurs semnificativ despre natura și caracteristicile Bisericii, trebuie să începem nu cu o instituție ci cu centralitatea și indispensabilitatea Cuvântului lui Dumnezeu.

Pavel își adresează epistola „Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint” (1 Corinteni 1:2). Cuvântul grecesc pentru biserică în Noul Testament este ekklēsia, care literal înseamnă: chemați afară. Acest cuvânt era folosit frecvent în lumea greco-romană pentru a desemna o adunare de oameni chemați împreună public, pentru un scop specific. Septuaginta (Vechiul Testament grec LXX) aplică termenul ekklēsia pentru cuvântul ebraic qāhāl, care înseamnă: adunarea convocată. Prima sa apariție se găsește în Deuteronom 4:10, când Domnul își convoacă poporul înaintea Sa „’ca să asculte cuvintele Mele și să învețe astfel, atât ei, cât și copiii lor, să se teamă de Mine în toate zilele pe care le vor trăi pe pământ’”

Prin urmare, Biserica este adunarea publică a celor chemați afară de Dumnezeu și introduși în „comuniunea (koinonia) Fiului Său, Isus Hristos, Domnul nostru” (1 Corinteni 1:9). Dumnezeu nu ne cheamă să ieșim afară din lume pentru a intra în monahism sau asceză – Pavel scrie Bisericii locale în Corint (Ioan 17:15; 1 Corinteni 1:2). Mai degrabă, suntem chemați afară din sistemul de valori al acestui veac trecător, într-o realitate escatologică — de neclătinat — inaugurată prin înălțarea trupească a Domnului nostru și coborârea Duhului Sfânt.

Comuniunea Bisericii cu Domnul ei este atât indicativă: „către cei sfințiți în Hristos Isus”, cât și imperativă: „chemați să fiți sfinți împreună cu toți cei care, în fiecare loc, cheamă numele Domnului nostru Isus Hristos” (1 Corinteni 1:2). Biserica nu trebuie niciodată să ia de bun faptul că este sfințită în detrimentul responsabilității ei de a trăi sfânt. Biserica sobornicească, „în fiecare loc care cheamă numele Domnului”, este chemată să fie sfântă așa cum este sfânt Domnul ei:

„după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră, căci este scris: Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt! Și dacă-L chemați ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtați-vă cu frică în timpul pribegiei voastre.” (1 Petru 1:15-17)

Biserica nu este o asociație voluntară de indivizi care își dau „like” atunci când interesele lor coincid sau își dau „unfriend” când lucrurile nu mai sunt convenabile. „Ochiul nu-i poate zice mâinii: ‘N-am nevoie de tine’; nici capul nu le poate zice picioarelor: ‘N-am nevoie de voi.’” (1 Corinteni 12:21). Biserica este comunitatea escatologică unde afinitățile familiale, etnice, sociale, politice sau culturale nu influențează apartenența la trupul unic al lui Hristos: „noi toți am fost botezați într-un singur Duh, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie oameni liberi, și la toți ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1 Corinteni 12:13). Căci Dumnezeu, și nu noi, este cel care „a pus în trup mădularele — pe fiecare dintre ele — așa cum a vrut El”,  și Duhul este cel care „împuternicește” pe fiecare mădular pentru „folosul tuturor” și „împarte fiecăruia după cum vrea” (1 Corinteni 12:7; 11; 18).

Biserica este convocată de Dumnezeu Tatăl, introdusă în comuniunea Fiului Său și împuternicită de Duhul Sfânt. Este spațiu în care Duhul Sfânt îmbogățește adunarea cu darurile Sale, până la descoperirea Domnului nostru Isus Hristos (1 Corinteni 1:5-7). Totodata, este spațiul în care Dumnezeu ne strânge ca sa ne vorbească iar noi răspundem printr-o închinare plăcută, cu evlavie și cu frică (Deuteronom 4:10).

„Luați seama ca nu cumva să-L respingeți pe Cel ce vă vorbește! Căci dacă n-au scăpat aceia care s-au ferit de Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai puțin vom scăpa noi dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbește din ceruri … De aceea, fiindcă primim o împărăție care nu se clatină, să-I fim recunoscători lui Dumnezeu și să-I aducem astfel o închinare plăcută, cu evlavie și cu teamă, fiindcă Dumnezeul nostru este un foc mistuitor!” (Evrei 12:25-29)

Prin urmare, putem afirma cu încredere: „în afara Bisericii nu există mântuire” — „Salus extra Ecclesiam non est” (Sfântul Ciprian al Cartaginei), căci Biserică este spațiul în care puterea veacului viitor lucrează pentru a ne păzi „prin credință pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi” (1 Petru 1:5). De aceea, „Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, așa cum au unii obiceiul, ci să ne încurajăm unii pe alții, cu atât mai mult cu cât vedeți că Ziua se apropie” (Evrei 10:25).

Adunarea publică a Bisericii nu este doar o părtășie cu sfinții, ci și o prefigurare a adunări escatologice viitoare:

„pe care nu putea s-o numere nimeni, cu oameni de orice neam, din orice seminție, din orice popor și de orice limbă, care stăteau în picioare înaintea tronului … strigând cu glas tare și zicând: ‘Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care stă pe tron, și a Mielului!’” (Apocalipsa 7:9-10)

De asemenea, masa Domnului, aflată în centrul închinării Bisericii, „cu evlavie și cu teamă”, nu este doar o părtăsie cu trupul și sângele Domnului, ci și o prefigurare a mesei escatologice de la nunta Mielului:

„’Aleluia! Căci Domnul Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, împărățește! … Să ne bucurăm, să ne veselim și să-I dăm glorie, pentru că nunta Mielului a sosit, iar mireasa Lui s-a pregătit … Fericiți sunt cei chemați la Cina nunții Mielului!’” (Apocalipsa 19:6-8)

Hristos a promis că Își va zidi Biserica, și că porțile iadului nu o vor birui (Matei 16:18). Totuși, această promisiune nu este unilaterală, iar procesul nu este monergistic. Dumnezeu ne cheamă sa fim lucrători împreună (synergos) cu El în procesul zidirii și ne avertizează: „Fiecare să aibă grijă cum zidește … dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, Dumnezeu îl va distruge și pe el” (1 Corinteni 3:9-10;17). Cei ce lucrează împreună cu Dumnezeu sunt chemați să vegheze cu atenție asupra lor înșiși și asupra învățăturii, și să persistă în aceasta, căci astfel vor mântui atât sufletele lor, cât și pe cei care îi ascultă (1 Timotei 4:16).

Mai mult, promisiunea lui Hristos de a zidi Biserica depinde și de angajamentul ei față de scopul pentru care a fost chemată – să fie sfântă. În lipsa acestui angajament, Hristos a promis să îndepărteze prezența Sa – mediată prin Duhul Sfânt – din mijlocul ei (Apocalipsa 2:5). Astfel, viabilitatea Bisericii nu depinde de nicio instituție sau succesiune apostolică, ci de: susținerea pneumatică – lucrarea continuă a Duhului Sfânt, și succesiunea kerygmatică – credincioșia față de învățătura apostolică. Omul nu va trăi doar prin instituție, “ci prin fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4).

Biserica nu poate fi redusă la simplul act de a se aduna, pentru că Pavel folosește cuvântul pentru „a se aduna împreună” (synerchomai) și cuvântul pentru „biserică” (ekklēsia) în aceeași propoziție (1 Corinteni 11:18 ). În climatul spiritual, dar ne-religios al zilelor noastre, orice activitate în afara Bisericii este considerată părtășie, chiar și prezența digitală, cât timp ne „simțim bine.” Când Hristos a promis că va fi prezent „unde doi sau trei se adună în numele Lui”, El nu a intenționat să încurajeze activități informale sau para-bisericești, în detrimentul adunării publice și formale a celor care cheamă numele Domnului. Implicația este că nu există un prag numeric pentru ca promisiunea lui Hristos să fie prezentă în Biserică prin Duhul Sfânt, atâta timp cât Cuvântul este predicat cu credincioșie și sacramentele sunt administrate cu fidelitate.

Apelurile făcute la faptul că Biserica se aduna în case în Noul Testament sunt anacronice, având în vedere că până la Edictul de la Milano (313), creștinismul nu avea recunoaștere legală, ceea ce însemna că putea fi persecutat fără consecințe. Grupurile de casă au fost rezultatul natural al ostilității crescute, atât din interiorul iudaismului – împotriva afirmației că Isus este Mesia lui Israel – cât și din afară din partea statului – împotriva afirmației exclusive „Christos Kyrios” („Hristos este Domnul”) considerată o amenințare la adresa Pax Romana.

Distincția dintre casă și biserică este clar evidențiată în 1 Corinteni, unde Pavel abordează comportamente care pot fi acceptabile în cadrul căminului, dar sunt nepotrivite în adunarea publică a bisericii. Dacă modul de comportare în biserică ar fi la fel de evident ca cel din viața de acasă, Pavel nu ar fi scris o întreagă epistolă pentru a ne învăța „cum trebuie să [n]e p[urtăm] în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu” (1 Tim. 3:15-16).

Biserica nu este casa noastră, ci casa lui Dumnezeu, guvernată de rânduieli proprii, în care libertatea cuvântului este supusă autorității (1 Corinteni 14:34–37); libertatea de exprimare este supusă folosul tuturor (1 Corinteni 14:12, 18–19, 28); libertatea religioasă este supusă rânduielii (1 Corinteni 14:40); iar libertatea la adunare este supusă sfințeniei (1 Corinteni 5:11–13).

Una dintre cele mai semnificative diferențe dintre casă și biserică constă în contrastul dintre mesele obișnuite luate acasă și masa sui generis aflată în centrul închinării bisericii — Cina Domnului (1 Corinteni 11:22). În adunarea sfinților, Domnul înălțat ne invită la masa Sa pentru a avea părtășie (koinōnia) cu trupul și sângele Său, prin Duhul Sfânt, și pentru a vesti moartea Lui până va veni, ca să judece viii și morții și, la arătarea și împărăția Sa, să dea „cununa neprihănirii … tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (1 Corinteni 10:16; 11:26; 2 Timotei 4:1,8).

Evident, nu avem de-a face cu o masă obișnuită, a cărei unică particularitate ar fi semnificația simbolică pe care i-o atribuie comunitatea. Domnul nostru a stabilit modul în care trebuie să ne apropiem de această masă: suntem chemați să ne cercetăm pe noi înșine, să deosebim trupul, și să ne așteptăm unii pe alții (1 Corinteni 11:28–29, 33). Consecințele  participării nevrednică nu se reduc la o simpla diminuare simbolică la nivelul percepției, ci atrag vinovăție și judecată reală cu privire la trupul și sângele Domnului (1 Corinteni 11:27, 29).

Spre deosebire de mega-bisericile de astăzi, Biserica primară nu se aduna pentru a-și găsi un partener de viață, pentru a urmări „viața plină de scopuri” (Warren) sau pentru a învăța cei „7 pași pentru a-ți maximiza potențialul” ca să trăiești „cea mai bună viață acum” (Osteen). Dimpotrivă, a te identifica cu Biserica în mod obișnuit însemna a pierde familia, proprietatea și chiar și viața în fața dumnezeului acestui veac; dar „ei l-au biruit pe el prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturiei lor, căci n-au iubit viața lor nici până la moarte” (Apocalipsa 12:11), convinși că vor primi cununa slavei care nu se veștejește, spre deosebire de această lume, care trece (1 Petru 5:4; 1 Corinteni 7:31). Ei considerau că:

“Aceasta este o dovadă a judecății drepte a lui Dumnezeu, astfel încât voi să fiți considerați demni de Împărăția lui Dumnezeu, pentru care și suferiți. Căci este drept din partea lui Dumnezeu să-i răsplătească cu necaz pe cei ce vă necăjesc, iar vouă, celor ce sunteți în necaz, să vă dea odihnă împreună cu noi, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, când El va aduce pedeapsă asupra celor ce nu-L cunosc pe Dumnezeu și asupra celor ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus.” (2 Tesaloniceni 1:5-8)

Pe când apărătorii lui Dumnezeu din zilele noastre se dedică răstălmăcirii Scripturilor pentru a-I apăra caracterul, Biserica primară se dedica frângerii pâinii și băutului paharului, vestind astfel triumful Domnului asupra păcatului și morții, până la revenirea Sa din cer într-o flacără de foc (1 Corinteni 11:26; 2 Tesaloniceni 1:9). Spre deosebire de teologii contemporani, flăcările veșnice ale judecății drepte a lui Dumnezeu nu au creat probleme de teodicee pentru Biserica primară, ci au alimentat nădejdea și hotărârea lor de a îndura focurile temporare ale acestui veac trecător. Policarp, episcopul Smirnei din secolul al II-lea și ucenic al Apostolului Ioan, când a fost îndemnat să-și cruțe viața lepădându-L pe Hristos, a declarat:

„Mă ameninți cu un foc care arde pentru o vreme și se stinge curând, dar nu cunoști focul judecății care va veni și al pedepsei veșnice pregătite pentru cei fără de Dumnezeu. Dar de ce mai întârzii? Vino, fă ce vrei.”

Biserică slăvită, Ierusalim ceresc

ce strălucit ți-e locul, ce veșnică-i cununa

ce luminos veșmîntul de in Dumnezeiesc

în care umbli-alături de Mielul totdeauna.

Mireasă Fericită, Comoară de nespus

ce slavă nepătrunsă e cea gătită ție

cînd Însuși Împăratul și Domnul tău Isus

ți-e Mirele și Soțul Iubit pe veșnicie.

Spre Tronul cel deasupra de-al șaptelea scump rai

nălțăm și noi suspinul cu jertfa rugătoare

să ne găsească vrednici de sfîntul Slavei strai

să stăm în Ziua Nunții în tine, lîngă Soare.

(Traian Dorz)