O dragoste de necrezut

„Oricine nu iubește nu cunoaște pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8)

Cu greu ai putea găsi pe cineva, fie din interiorul, fie din afara bisericii, care să conteste afirmația că Dumnezeu este dragoste. Însuși Apostolul Preaiubit declară că „Dumnezeu este dragoste”, iar oricine pretinde că Îl cunoaște pe Dumnezeu trebuie să dovedească acest lucru prin dragostea sa (1 Ioan 4:8).  Dacă i-ai provoca pe cei din afara bisericii să explice de ce cred că Dumnezeu este dragoste, cel mai probabil ai descoperi că, de fapt, ceea ce înțeleg ei este că dragostea este dumnezeu, deoarece „all you need is love” (tot ce ai nevoie e dragoste), iar, în ultima vreme, „love is love” (dragostea e dragoste).  Într-adevăr, în epoca noastră terapeutică, dragostea a devenit arbitrul suprem și justificarea incontestabilă pentru orice.

Tot astfel, și cei din biserică riscă să schimbe adevărul despre Dumnezeu — Dumnezeu este dragoste — cu minciuna — dragostea este Dumnezeu — atunci când ignoră simplitatea divină și ridică dragostea lui Dumnezeu ca fiind singura trăsătură definitorie a ființei Dumnezeirii, neglijând celelalte atribute ale Sale.  Simplitatea divină afirmă că Dumnezeu nu este compus din atribute distincte — Dumnezeu este atributele Sale.  Dragostea lui Dumnezeu nu este separată de dreptatea, neprihănirea, adevărul sau puterea Sa.  Dumnezeu nu are dragoste — Dumnezeu este dragoste.  Actul lui Dumnezeu de a iubi nu este separat de cine este El — ci este identic cu esența Sa.  Dragostea lui Dumnezeu este întodeauna dreaptă, neprihănită, adevărată, și puternică.

Crucea nu reprezintă suspendarea celorlalte atribute ale lui Dumnezeu astfel încât Dragostea câștigă (Bell).  Crucea nu este îmblânzirea dreptății Tatălui prin mila Fiului.  Aşa cum nu există un conflict de voințe între persoanele Dumnezeirii (O ființă de necrezut), tot aşa nu există un conflict între atributele lui Dumnezeu. Dacă dragostea lui Dumnezeu ar putea  umbri celelalte atribute morale ale Sale, atunci răstignirea ar fi cea mai crudă risipă morală, fiindcă Dumnezeu avea o multitudine de alte variante ca să-si arate dragostea față de noi; nu era necesar să aleagă cea mai crudă, rușinoasă şi chinuitoare formă de tortură.  Nu este de mirare că unii critici prezintă în mod caricatural răstignirea ca un „abuz divin asupra copilului”.  Însă,  crucea este cea mai clară mărturie a caracterului simplu şi indivizibil al lui Dumnezeu. Crucea este:

Puterea asupra căpeteniilor şi autorităților întunericului (Coloseni 2:15).  Dreptatea ca El să fie drept şi să îndreptățească (Romani 3:26); Răscumpărarea de sub blestemul legii prin faptul că Hristos a fost făcut blestem pentru noi (Galateni 3:13); Ispășirea prin sângele lui Hristos (Romani 3:25); Împăcarea lumii cu Sine, neținându-le în seama oamenilor păcatele (2 Corinteni 5:19).

O altă echivocare în rândul celor din afara bisericii este aceea de a afirma că Dumnezeu este iubire, când, în realitate, ceea ce vor să spună este că totul este Dumnezeu (panteism) sau că totul este în Dumnezeu (panenteism) — ambele neagă transcendența sau independența a lui Dumnezeu față de lume.  Din păcate, această tendință nu este limitată doar la cei din afara bisericii, întrucât ambele au devenit paradigmele dominante în teologia contemporană.  Teismul clasic definește dragostea lui Dumnezeu ca un act liber al voinței Sale orientat spre binele celuilalt (Romani 8:28).  Spre deosebire, în teologiile  imanenței care circula astăzi, dragostea lui Dumnezeu devine o formă de empatie afectivă - Dumnezeu este atent la ceea ce simte El și ceea ce simt ceilalți: „te înțeleg” sau „Îți simt durerea.”  Astfel, în locul Celui Sfânt, fără asemănare și fără egal (Isaia 40:25) am proiectat imaginea unui psihoterapeut deificat, care mai degrabă simte decât mântuiește.

Însă, spre deosebire de dragostea umană, dragostea lui Dumnezeu nu este o emoție, ci o acțiune izvorâtă din natura Sa desăvârșită. Emoțiile presupun schimbare, pe când Dumnezeu nu Se schimbă — imuabilitate (Iacov 1:17).  Emoțiile implică nevoia, pe când Dumnezeu este autosuficient — aseitate (Faptele Apostolilor 17:25).  Emoțiile sunt vulnerabile la suferință, pe când Dumnezeu nu poate fi afectat de suferință — impasibilitate (Maleahi 3:6).

Impasibilitatea divină (apatheia) este consecința logică şi necesară al imuabilităţii: Dumnezeu nu poate suferi sau se schimbe deoarece El este impasibil — impermeabil la orice forță exterioară naturii Sale şi incapabil să experimenteze emoții fluctuante în Sine.   După doctrina iadului (o judecată de necrezut), impasibilitatea divină este probabil una dintre cele mai contestate doctrine printre teologii contemporani (inclusiv evanghelici: Grudem, Stott, Volf), deși are sprijinul Părinților Bisericii, al Scolasticilor, al Reformatorilor şi este încă susținută de teiștii clasici de astăzi (Catolici, Ortodocși, Reformați).

Impasibilitatea nu a fost controversată — ambele părți ale dezbaterilor Trinitare şi Hristologice din secolele al IV şi V  acceptau doctrina — până în secolul al XIX‑lea.  Atunci, teologii captivi prejudecăților Romantismului — care punea accent pe emoție, experiența umană şi imanentă — au început să conteste impasibilitatea; gânditori precum Hegel au provocat viziunea clasică despre Dumnezeu, pe care au caricaturizat-o ca fiind statică, propunând în schimb un Dumnezeu dinamic cu ființa în devenire — pasibil la timp, istorie, contradicție şi chiar suferință.  Această paradigmă a ieșit în prim-plan în urma celui de-al Doilea Război Mondial și a Holocaustului, când teologi precum Jürgen Moltmann au respins în mod categoric impasibilitatea, susținând: „Dacă Dumnezeu ar fi incapabil de suferință în orice privință și, prin urmare, într-un sens absolut, atunci El ar fi, de asemenea, incapabil să iubească” (Dumnezeul răstignit).

Suferința, pentru Moltmann, face parte din ființa eternă a lui Dumnezeu.  Întrupare este mijlocul prin care Dumnezeu cucerește suferința din Sine şi din lume simultan — Dumnezeu suferă răul în însăși ființa Sa din dragoste.  Moltmann merge până acolo încât speculează că, dacă Dumnezeu este dragoste suferindă din veșnicie atunci „răul trebuie să fi existat deja în Dumnezeu Însuşi, nu doar odată cu creația, cu atât mai puțin odată cu căderea omului” (Trinitate şi împărăția).  După ce reduce toate atributele lui Dumnezeu la dragoste suferindă, întruparea devine mai degrabă  despre împăcarea a unui conflict lăuntric în Dumnezeu, decât împăcarea vrăjmășiei dintre om și Dumnezeu prin ispășirea realizată de „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).

Pentru Moltmann, la fel ca pentru Hegel, întruparea şi moartea lui Hristos nu sunt un act liber de dragoste milostivă spre binele omului, ci simboluri ale ființei eterne lui Dumnezeu aflate în devenire,.  Asemena  celor care resping doctrina Sfintei Treimi, Moltmann consideră că impasibilitatea divină trebuie respinsă ca o incursiune elenistică.  Cu toate acestea, Moltmann nu are nicio reținere în a apela la incursiuni din cabala iudaică, Hegel, Schelling şi alți teologi speculativi în construirea unei proiecții deificate a propriei sale lupte existențiale cu problema răului — teodiceea.

Această tendință de a proiecta un Dumnezeu care este conectat la propriile emoții și la emoțiile celorlalți își atinge apogeul în teologia procesuală  (Whitehead, Hartshorne), unde Dumnezeu este considerat perfect nu pentru că este impasibil, ci pentru că are o simpatie perfectă — simte tot ce simt creaturile Sale — El este ființa cea mai profund afectată din existență.  Dumnezeu nu este imuabil şi transcendent față de lume — El nu a creat lumea ex nihilo — ci atât Dumnezeu, cât și lumea, au existat dintotdeauna și sunt într-un proces de devenire împreună.  În acest proces, dragostea lui Dumnezeu devine „duioșia unui îndrăgostit față de iubita sa” şi Dumnezeu este văzut ca un  „tovarăș de suferință care înțelege”.  Totuși, mărturia Scripturii este că Cuvântul etern nu a asumat natura umană pentru ca Dumnezeu să ne cunoască mai deplin, ci:  „Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentr noi, pentru ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21).

În mod similar, teismul deschis (Pinnock, Boyd), deși nu este la fel de vădit panenteist ca teologia procesuală, respinge impasibilitatea și omniscienta, considerându-le obstacole în calea unui Dumnezeu perfect iubitor și relațional.  Însă, impasibilitatea nu înseamnă că Dumnezeu este indiferent sau impersonal ci că El este liber de pasiuni umane.  Într-adevăr, mărturia Scripturii despre un Dumnezeu care este dragoste în Sine și intră într-o relație de legământ cu omul contrastează radical cu ideea unei conștiințe  eterne, impersonale, promovate de stoicism.

Pornind de la prejudecata că dragostea necesită vulnerabilitate și deschidere relațională, adepții teismului deschis tratează expresiile patosului divin din Scriptură ca fiind univoce cu emoțiile umane.  Totuși, în revelarea Sa, Dumnezeu ne amintește în mod explicit că El nu este om și, prin urmare, interzice comparațiile univoce (Numeri 23:19).  Astfel, Dumnezeu folosește un limbaj acomodat în două moduri pentru ca făptura să îl poată înțelege pe Creatorul său: antropomorfismul (Dumnezeu are formă, trăsături și comportament uman) și antropopatismul (Dumnezeu are emoții, sentimente și pasiuni umane).

Într-adevăr, Dumnezeu rămâne infinit și transcendent chiar și în formele finite și imanente ale auto-revelării Sale.  Interesant este că cei care susțin o corespondență univocă între emoțiile divine și cele umane trec adesea cu vederea pasajele în care mânia lui Dumnezeu este stârnită (Psalmul 2:12).  Însă Dumnezeul impasibil revelat în Scriptură contrastează radical cu zeitățile greco-romane impulsive, capricioase și schimbătoare.  Dumnezeu nu este supus emoțiilor necontrolate sau forțelor externe.  El nu este luat prin surprindere, deoarece este atotștiutor – cunoașterea Sa este perfectă și cuprinde trecutul, prezentul și viitorul, inclusiv faptele libere ale oamenilor.

La rădăcina respingerii impasibilității şi imuabilităţii lui Dumnezeu, în cadrul acestor ontologii imanente, se află prejudecata că întruparea — Cuvântul etern luând trup — necesită o schimbare în Dumnezeu. Aceasta, însă, se află în profundă opozite cu Hristologia stabilită de Conciliu de la Chalcedon (451), care afirmă că: asumând firea noastră, Cuvântul etern nu a suferit nicio schimbare în ceea ce privește persoana divină.  Schimbarea este de la neîntrupat la întrupat.  Hristos este deplin Dumnezeu şi deplin om — două firi unite într‑o singură Persoană. În natura Sa umană Hristos a suferit şi a murit, pe când natura Lui divină a rămas impasibilă şi imuabilă.  Dacă întruparea implică o schimbare în Dumnezeirea Fiului, atunci persoana care S‑a făcut trup pentru noi nu este Dumnezeu, ci un dumnezeu umanizat sau un om deificat.

Fără îndoială, Isus este revelația lui Dumnezeu: „El este chipul Dumnezeului nevăzut” (Coloseni 1:15) şi „strălucirea slavei Lui şi pecetea ființei Lui” (Evrei 1:3); totuși, ființă lui Dumnezeu rămâne nevăzută: El „locuiește într‑o lumină inaccesibilă, pe care nimeni nu a văzut‑o vreodată şi pe care nu o poate vedea” (1 Timotei 6:16).  Dumnezeu este credincios făgăduinței Sale de a fi bun, milostiv, și plin de har însă Dumnezeu rămâne transcendent, caci este scris: „nu poți vedea fața Mea, pentru că omul nu Mă poate vedea şi să trăiască” (Exodul 33:22).

Doctrina impasibilității divine stă la baza nădejdii noastre.  Deși un Dumnezeu pasibil care suferă poate să ne înțeleagă, El nu ne poate răscumpăra.  Dumnezeu răscumpără suferința umană nu prin a suferii în esența Lui, care este impasibilă, ci prin asumarea firii omenești în Hristos ce suferă în natura Sa umană. Astfel, impasibilitatea garantează nu numai că Hristos poate mântui pe cei păcătoși, dar şi că Dumnezeu iubește din libertate, nu din nevoie, pentru că Lui nu‑i lipsește nimic — Dumnezeu ne‑a iubit chiar atunci când eram încă dușmanii Lui (Romani 5:10).

Mai mult, impasibilitatea ne protejează de a confunda dragostea umană cu dragostea divină. Ne amintește că dragostea lui Dumnezeu este infinit diferită de dragostea umană.  Iubirea noastră este analogică cu dragostea Lui, nu invers: „În aceasta este dragostea: nu că noi am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne‑a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4:10).

Ca urmare, chiar porunca de a iubi în Sfintele Scripturi nu este un apel la emoție, ci o stare de ființă în care roadele Duhului lucrează în perfectă armonie.  Este echivalentul analogic al simplității divine.  Iubirea izvorăște dintr‑o inimă curată, un cuget bun şi o credință neprefăcută (1 Timotei 1:5). Iubirea este răbdătoare, bună, se bucură de adevăr, crede orice, speră orice, suferă orice, poartă orice; nu invidiază, nu se laudă, nu se mânie ușor, nu ține socoteală răului; nu se bucură de nelegiuire; nu este mândră, nu este obraznică, nu este iritabilă sau răzbunătoare, nu-și urmărește propriile interese (1 Corinteni 13:4‑7).

Isus, Izvorul Mîntuirii

pentru iubire Întrupat,

iubea pe toți, dar ura lumii

L-a omorît crucificat.

Din suferința Crucii Sale,

a spus la cei ce-L vor urma

să nu se teamă dacă-n lume

necazuri și ei vor avea.

Că El va fi cu ei oriunde

și le va sta în ajutor,

de-atunci oricine crede-ntrînsul

prin El sfîrșește-nvingător

(Train Dorz)