O judecată de necrezut

Biserica Făclia
Jul 1
10 min read

“Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul. Ci temeți-vă, mai degrabă, de Cel Ce poate să distrugă și sufletul și trupul în gheenă.” (Matei 10:28)

Dintre toate doctrinele creștinismului, trebuie să recunoaștem că doctrina Iadului este cea mai grea de crezut, chiar și pentru cei din Biserică. Afirmația că unii oameni vor fi chinuiți la nesfârșit, în mod conștient și corporal, pentru păcatele lor pare mai degrabă o iluzie barbară și primitivă nedemnă de Dumnezeu care este dragoste. Timothy Keller afirmă, “în cultura noastră, judecata divină, este una din cele mai ofensive doctrine ale creștinismului” (Argumente pentru Dumnezeu).

Data trecută în articolul Un cuvânt de necrezut, am văzut că “toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Timotei 3:16-17), nu doar părțile care ne convin. Iadul, oricât de oripilant ar fi, face parte din această inspirație plenară a Duhul lui Dumnezeu către om. Dacă analizăm doctrina Iadului în afara parametrilor Cuvântului lui Dumnezeu, vom găsi felurite motive pentru a abandona sau pentru a răstălmăci Scripturile în scopul de a-L apăra pe Dumnezeu de cuvântul Lui (2 Petru 3:16).

CS Lewis recunoaște această tendință, “nu există o altă doctrină creștină pe care mi-aș dori mai mult să o elimin, cu cel mai mare drag, dacă ar sta în puterea mea. Dar are sprijinul total al Scripturii, regăsindu-se mai ales în cuvintele Domnului nostru; a fost întotdeauna susținută în creștinism și are suport rațional” (Problema suferinței).

Ne-am întrebat vreodată, oare cine din Sfintele Scripturi a vorbit cel mai mult despre Iad? Poate ne gândim - cu siguranță cineva din Vechiul Testament, când mânia lui Dumnezeu era mai pronunțată. Poate unul din proroci cum ar fi Moise, de exemplu, martor al mâniei lui Dumnezeu care a nimicit 23.000 de oameni din generația din pustie într-o singură zi (1 Corinteni 10:8). Dar această distincție artificială între Dumnezeul Vechiului și Noului Testament este o iluzie marcionistă care nu-l crede pe Domnul pe cuvânt: “Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3:6). Întruparea celei de-a doua Persoană a Trinității nu a creat o schimbare în caracterul lui Dumnezeu - El rămâne imuabil. În 1 Corinteni observăm că Cel care a nimicit generația din pustie, pentru că L-au ispitit, nu este un alt Dumnezeu decât Dumnezeu Fiul. Acțiunile lui Dumnezeu în Vechiul Testament nu sunt niște anomalii care ne obligă la o interpretare alegorică după cruce; ele “s-au întâmplat ca să ne fie nouă pilde, așa încât să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei” (1 Corinteni 10:6). Așadar, vedem că “Isus Hristos este Același ieri, astăzi și în veci!” (Evrei 13:8). Chiar dacă nu ne convine, avem de a face cu același Dumnezeu.

Uimitor este faptul că cele mai multe detalii despre Iad, le găsim pe paginile Noului Testament. Dar, dacă ne gândim că poate Pavel, sau Petru, sau Ioan au vorbit cel mai mult despre Iad, tot ne înșelăm. Adevărul este că nimeni nu a vorbit mai mult despre Iad decât Domnul nostru Isus Hristos. Doar în predica de pe munte Isus ne avertizează de pericolul Iadului în mod explicit de șase ori (Matei 5:22, 29, 30; 7:13, 19, 23), și în mod implicit, în aceeași predică, de încă nouă ori (Matei 5:13, 19, 20, 22, 26; 6:15; 7:1-2; 7:19; 7:27).

Nimeni nu a avertizat de pericolul Iadului într-un mod mai aspru și nimeni nu a descris Iadul într-un mod mai sever, decât Isus. “După cum se adună neghina și se arde în foc, așa va fi și la sfârșitul veacului. Fiul Omului îi va trimite pe îngerii Săi și ei vor strânge din Împărăția Lui toate pricinile de poticnire și pe cei ce săvârșesc fărădelegea și-i vor arunca în cuptorul cu foc; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 13:40-42). Hristos avertizează că e mai bine să îți scoți ochii și să îți tai mâinile și picioarele - dacă te fac să păcătuiești - decât să fii aruncat în “focul care nu se stinge și viermele lor nu moare (Matei 18:8-9; Marcu 9:43-48); tot așa, Hristos avertizează că ar fi mai bine să îți atârni de gât o piatră mare de moară și să fii înecat în adâncul mării decât să-l faci pe unul care crede în El să păcătuiască (Matei 18:6; Marcu 9:42).

Nu e de mirat că unii, chiar și o mare parte din evanghelici, susțin că aici, cuvintele Mântuitorului nu sunt menite să fie luate literar ci simbolic. Dar, “în comparație cu realitatea iadului, păcătosul ar prefera în mod literal un lac de foc pentru o veșnicie în iad … realitatea Iadului este mult mai gravă … funcția literară al simbolurilor este ca să ne conducă la o realitate mult mai intensă. Faptul că Isus a apelat la niște simboluri îngrozitoare să descrie Iadul nu oferă niciun pic de liniște celor care doresc să le vadă doar ca niște simboluri” (RC Sproul, Adevărurile esențiale ale credinței creștine).

Cu toate acestea, nevoia de a-L apăra pe Hristos de cuvintele Sale a apărut și continuă să apară, deși poziția majoră a Bisericii a fost întodeauna că Iadul este un loc unde cei păcătoși sunt pedepsiți în mod conștient și corporal la nesfârșit. Modul cel mai vechi de a astâmpăra avertizările Mântuitorului este universalismul, care susține că toți care ajung în Iad, până la urmă, vor fi mântuiți dar speculează când și cum acest proces se va realiza. Al doilea mod a fost anihilaționismul, care susține că cei care ajung în cer vor fi singurii oameni în existență dar speculează când ceilalți vor fi anihilați. Această speculație a fost adoptată de mult de către Adventiști și Iehoviști. În cercurile evanghelice a apărut doar la periferie; până când John Stott, un renumit anglican, a popularizat-o şi în aceste cercuri evanghelice la sfârșitul anilor 1980. Dar anihilaționismul nu este o idee nouă, ci are rădăcini în secolul XIX când toate convingerile trecutului trebuiau puse sub semnul întrebării. Duhul veacului era unul optimist și îmbunătățirea tuturor lucrurilor era inevitabilă prin noile resurse intelectuale și tehnologice (asemeni revoluției inteligenței artificiale din zilele noastre), deși toată această iluzie utopică a produs două Războaie Mondiale. De asemenea și poziția istorică a Bisericii cu privire la Iad a fost pusă sub semnul întrebării de noile convingeri utilitariste și progresiste în care pedeapsa care nu îmbunătățește nu poate fi justificată.

Din punct de vedere al Bisericii istorice, universalismul (toți vor fi mântuiți) și anihilaționismul (pedeapsa e doar temporală) sunt erezii. Printre altele, Conciliu de la Constantinople din 553 a anatemizat învățătura conform căreia pedeapsa iadului este temporală (nu veșnică) precum și ideea restaurarii tuturor lucrurilor - apokatastasis - a lui Origen.

Unii care nu îndrăznesc să calce pe calea ereziei, dar totuși simt nevoia să-L apere pe Hristos de cuvintele lui, propun că cei din Iad, de fapt, aleg să fie acolo, în afara prezenței lui Dumnezeu, decât în cer. CS Lewis afirmă că “sunt doar două feluri de oameni la sfârșit: cei care îi zic lui Dumnezeu - voia Ta să se facă - și cei la care Dumnezeu le zice - voia ta să se facă; toți care sunt în Iad aleg să fie acolo” (Marea despărțire) și că “porțile Iadului sunt încuiate pe dinăuntru” (Problema suferinței). De asemenea, Richard Foster afirmă că “oameni aleg Iadul, pentru ca nu s-ar simți acasă în Cer … Iadul … este aranjamentul cel mai potrivit pentru unii oameni. Este despre a da unor oameni ceea ce își doresc cel mai mult” (Renovaré). Tot așa, Timothy Keller zice că perspectiva conform căreia Iadul este un loc unde “Dumnezeu îi aruncă pe oamenii … care strigă - îmi pare rău, lasă-mă afară!- este o travestire … cei din Iad preferă libertatea proprie decât să fie cruțați.” (Argumente pentru Dumnezeu).

Deși caricatura Iadului lui Lewis, Keller, și Foster poate avea o valoare apologetică, mărturia lui Hristos cu privire la iad nu poate fi mai diferită. Cei condamnați în Iad nu “aleg să fie acolo”, din contră “mulți vor căuta să intre [în Împărăția Cerurilor] și NU vor putea (Luca 13:24). “Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, n-am profețit noi în Numele Tău? N-am scos noi demoni în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune deschis: Niciodată nu v-am cunoscut; plecați de la Mine, voi care lucrați fărădelege!” (Matei 7:22-23).

Pe lângă asta, Iadul nu este “închis dinăuntru” de locatari, ci Hristos este cel care închide ușa Împărăției - într-o zi și o oră în care nimeni nu se așteaptă (Matei 25:13) - spre uimirea celor din afară care strigă “Doamne, deschide-ne” (Luca 13:25). Și Isus nu le răspunde “voia ta să se facă” ci “plecați de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege” (Luca 13:27) în “întunericul de afară. Acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 8:12).

Tot așa în pilda celor chemați la nuntă, musafirul nu “alege” întunericul de afară pentru că “nu s-ar simți acasă” la ospățul Împăratului; din contră musafirul în mod intenționat încearcă să intre la ospăț crezând că nimeni nu va băga în seamă că îi lipsește haina de nuntă. Spre deosebire de “ce își dorește cel mai mult” musafirul, Împăratul cere să fie legat de mâini și picioare și să fie aruncat “în întunericul de afară! Acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților. Căci mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși” (Matei 22:13-14).

Noi avem iluzia că există acest spațiu autonom în creația lui Dumnezeu peste care Satana și domniile și stăpânirile sunt suverane iar Dumnezeu este absent sau exclus. Iar această iluzie dualistă face din Satana un co-egal cu Dumnezeu, asemănătoare cu iluzia lui Origen care susținea că Isus a plătit prețul de răscumpărare lui Satana și nu lui Dumnezeu. Realitatea este că nu există un spațiu în întreaga creație în care Domnul nu domnește, fiindcă “Toate au fost făcute prin El și niciun lucru care a fost făcut, n-a fost făcut fără El” (Ioan 1:3) inclusiv Iadul pe care El la “pregătit pentru Diavolul și pentru îngerii lui!” (Matei 25:41). Așadar, doctrina omniprezenței lui Dumnezeu necesită prezența Lui chiar și în Iad, oricât de contra intuitiv ar părea. Psalmistul afirmă acest fapt, “Unde să plec dinaintea Duhului Tău, unde să fug dinaintea feței Tale? Dacă mă sui în cer, Tu ești acolo! Dacă îmi întind patul în Locuința Morților, iată-Te și acolo!” (Psalmii 139:7-8).

Problema cu orice speculație (fie creștină sau de altă religie) despre Iad în afara parametrilor Cuvântului lui Dumnezeu este că Iadul în loc de Dumnezeu devine obiectul de frică al omului. Dacă îl întrebi pe orice creștin de ce îi este frică cel mai mult poate ar zice de Iad, sau de Satana, sau de oameni; Dumnezeu însă nu apare nicăieri în ierarhia fricii. Isus în schimb, ne reorientează această frică deplasată: “Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul. Ci temeți-vă, mai degrabă, de Cel ce poate să distrugă și sufletul și trupul în gheenă” (Matei 10:28).

Cel mai îngrozitor lucru în Iad nu va fi temperatura (focul care nu se stinge) sau chinurile (plânsul și scrâșnirea dinților); indiferent de taina acestei judecăți veșnice, în ultimul rând, Iadul este de o groază de neimaginat pentru că Dumnezeu este prezent în mânia Sa plenară. Mai mult, Isus este cel încredințat ca să execute mânia lui Dumnezeu în Iad:

“la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-un foc învăpăiat, [va] pedep[si] pe cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus [Hristos]. Ei vor avea ca pedeapsă o nimicire veșnică DE LA FAȚA Domnului și de la slava puterii Lui” (2 Tesalonicieni 1:7-10).

Nouă traducere adaugă “departe” de fața Domnului spre deosebire de textul original în greacă. Iluzia, oricât de binevoitoare, că groaza Iadului este în a fi despărțit de fața Domnului, nu “împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15).

Fața Domnului în Noul ca și în Vechiul testament este totodată o pricină de cruțare și o pricină de mânie: “Fă să strălucească fața Ta și vom fi salvați!” (Psalmii 80:3) dar “fața Domnului este împotriva celor ce fac răul” (1 Petru 3:12). Așadar, vedem “bunătatea și asprimea lui Dumnezeu: asprime față de cei ce au căzut și bunătate față de tine, dacă vei stărui în această bunătate; altfel, vei fi tăiat și tu!” (Romani 11:22). Căci “bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință” (Romani 2:4). Dar dacă disprețuim “bogățiile bunătății, ale îngăduinței și ale îndelungi Sale răbdări” ne adunăm “o comoară de mânie pentru ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, care îi va da fiecăruia după faptele lui” (Romani 2:5-6).

Așa de îngrozitoare va fi Fața Domnului în ziua maniei Lui că oamenii se vor ascunde în peșteri și în stâncile munților și vor zice munților și stâncilor “cădeți peste noi și ascundeți-ne de fața Celui ce stă pe tron și de mânia Mielului! Căci a venit ziua cea mare a mâniei Lor și cine poate sta în picioare? (Apocalipsa 6:15-17). Ei vor fi chinuiți “în foc și în pucioasă înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului. Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Și nici ziua, nici noaptea n-au odihnă” (Apocalipsa 14:10-11). Din nou, vedem că pedeapsa veșnică se desfășoară înaintea Domnului nu departe de El.

“Mesajul evangheliei nu este doar: vino la Isus. Nu este doar: vino la Isus ca să te simți bine și să uiți de toate necazurile tale. De ce atunci să vii la Isus? De ce să te întorci la Isus? Singurul răspuns definitiv este: Judecata de Apoi.” (Martin Lloyd Jones)

Măcar fariseii contemporani cu Hristos fugeau de ziua Domnului în templu, deși, au făcut din templu o peșteră de tâlhari. Apărătorii lui Dumnezeu din zilele noastre ori nu mai cred în mânia Mielului, ori răstălmăcesc Scripturile încât doctrina Iadului nu seamănă deloc cu avertizările Domnului nostru Isus Hristos.

“Dați sărutare Fiului, ca nu cumva să Se mânie și să pieriți pe cale, căci mânia Lui este gata să se aprindă! Ferice de toți cei ce se adăpostesc în El!” (Psalmul 2:12).

Judecata, nu se poate să nu vină ea odată

altfel n-ar avea nici bine

și nici rău nici o răsplată

altfel ar avea și dreptul și nedreptu-aceiași soarte

nici osândă, nici răsplată,

nici viață și nici moarte.

Se va face Judecata, în curând și cu dreptate

nici o faptă nu rămâne,

cunoscute-s toate-toate

toate cele ce-s ascunse,

toate cele ce-s văzute

ale fiecui în parte vor fi-atunci prin ea trecute.