O ființă de necrezut

Harul Domnului Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți (2 Corinteni 13:14).

Doctrina Trinității afirmă un singur Dumnezeu care există veșnic ca trei persoane distincte, co-egale, co-eterne, fiecare deplin Dumnezeu: Dumnezeu Tatăl (nenăscut), Dumnezeu Fiul (unul-născut), și Dumnezeu Duhul Sfânt (purcede).  Trinitatea nu este o contradicție pentru că Dumnezeu nu este trei și unul în același mod.  Dumnezeu este unul în esența - homoousios și trei în persoană - hypostasis.

Doctrina Trinității este un regulament preventiv asupra oricărui discurs referitor la ființa singurului Dumnezeu adevărat. Ea ne  constrânge să împărțim drept Cuvântul adevărului (2 Tim 2:15); este roada luptei pentru credința dată sfinților odată pentru totdeauna (Iuda 1:3); și ne păzește împotriva abaterilor de la ce ni s-a încredințat (1 Timotei 6:20).  În această bătălie, Biserica s-a confruntat cu felurite abateri care păstrau aparența creștinismului dar îi contraziceau esența:

Modalismul: Dumnezeu este o singură persoană (nu trei) care s-a revelat în trei moduri diferite și consecutive în istorie (Tatăl în Vechiul Testament, Fiul la întrupare, și Duhul la înălțare).

Triteismul: deși recunoaște cele trei persoane, ele sunt trei dumnezei distincți (nu un singur dumnezeu).

Arianismul: Fiul nu este de-o-ființă cu Tatăl ci are un început (nu co-etern).

Subordinaționalismul: deși recunoaște persoanele ca fiind co-eterne, impune o ierarhie ontologică Între ele, întrucât Fiul și Duhul sunt subordonate Tatălui (nu co-egali).

Deoarece cele trei Persoane au o singură și aceeași esență, sau ființă dumnezeiască, ele au aceeași și o singură voință, fiindcă voința aparține ființei nu personei.  Așadar, nu există un conflict de voințe intra-trinitar.  Isus nu a venit cu o voință miloasă ca să astâmpere o voința mânioasă a Tatălui. Isus nu are o altă voință, independentă de Tatăl, ci a venit să împlinească voia Tatălui (Ioan 6:38).  De-asemenea, voința Duhului Sfânt este una cu a Fiului (Ioan 15:26; 16:13).  Voia Tatălui, cât voia Fiului, și voia Duhului Sfânt este una și aceeași. Data trecută în articolul O judecată de necrezut am văzut cum această distincție maricionistă între dumnezeul mânios al Vechiului și dumnezeul milos al Noului Testament este iluzorie având în vedere că judecata fără părtinire a Tatălui (1 Petru 1:17) este executată de Fiul în Vechiul Testament (1 Corinteni 10:8) cât și în Noul Testament la revenirea Lui (2 Tesalonicieni 1:7-10; Apocalipsa 6:15-17); Așa cum Dumnezeu Tatăl este Domnul, și nu se schimbă (Maleahi 3:6), Dumnezeu Fiul este același, ieri, astăzi, și în veci (Evrei 13:8).

Întrucât Dumnezeu este unul în ființă și voință, acțiunile Lui în istorie sunt indivizibile în creație, în răscumpărare (recreație) și în judecată. Orice lucrare a Dumnezeului triun este de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt (Efeseni 2:18). În creație Tatăl este Atotțiitorul, sursa tuturor lucrurilor (Geneza 1:1); Fiul este Cel prin care toate au fost create (Ioan 1:3); Duhul Sfânt este sursa vieții (Geneza 1:2). De asemenea, în răscumpărarea omenirii Tatăl trimite pe Fiul (Ioan 3:16); Fiul realizează mântuirea - prin viața, moartea, și învierea Sa (Ioan 6:38-40); Duhul aplică mântuirea credincioșilor (Efeseni 1:13-14). În ceea ce privește judecata, deja am discutat participarea  Tatălui și a Fiului mai sus; iar cu privire la Duhul Sfânt vedem că El dovedește lumea vinovată în ce privește păcatul, dreptatea și judecata (Ioan 16:8); hula împotriva Duhului Sfânt asigură judecată (Matei 12:31); părăsirea Duhului Sfânt este un act de judecată, condamnare, și moarte spirituală (Geneza 6:3; Psalmi 51:11; Apocalipsa 2:5).

Deși discursul trinitarian este delimitat și nesupus discreției  totuși apar acești inovatori care insistă că mai este loc pentru îmbunătățire. Unul dintre modelele mai renumite care au acest scop este trinitarianismul social - inițiat de Jürgen Moltmann, susținut de Miroslav Volf (studentul lui), și reambalat într-o formă mai benignă prin Timothy Keller care percepe Trinitatea ca un “dans divin”. Acest model propune că fiecare dintre persoanele trinității au propria voință și conștiință, spre deosebire de ortodoxia trinitară care afirmă o singură esență, o singură voință, și trei relații personale, nu trei indivizi care colaborează. Trinitatea socială se bazează pe o înțelegere contemporană a persoanei ca subiect rațional și liber în loc de înțelegerea patristică, sau teologia clasică, în care persoana Dumnezeirii (hypostasis) este o modalitate de existență a esenței Dumnezeirii (homoousios) nu un individ. Pericolul acestui discurs tinde spre triteism. Deși Moltmann insistă că “nu a existat vreodată un creștin triteist” George Hunsinger îi răspunde, “dacă acest lucru este chiar adevărat, singura concluzie este că Moltmann concurează să fie primul.”

Trinitarianismul social a apărut ca o reacție la al Doilea Război Mondial. Moltmann a propus un model în care Dumnezeu este comunitate, spre deosebire de modelul clasic care punea accentul pe unitatea în esența persoanelor.  Cel mai probabil, Moltmann vedea modelul clasic al Trinității ca fiind parțial de vină pentru contextul monarhic care ar fi contribuit la al Doilea Război Mondial; în răspuns, el a propus un model pentru a justifica democrația socială și comunitățile egalitare.  Însă, orice interpretare a Trinității în funcție de modele umane riscă antropomorfismul - proiectarea omului asupra lui Dumnezeu.  Acești teologi cred că vorbesc despre Dumnezeu când de fapt vorbesc despre umanitate. Cineva zicea “la început Dumnezeu ne-a făcut în chipul si asemănarea Lui, și de atunci încoace noi ne străduim să-L răsplătim pentru acest privilegiu prin a-L face în chipul și asemănarea noastră.”  Cuvântul lui Dumnezeu în schimb ne obligă să-L percepem pe Dumnezeu așa cum s-a revelat. “Eu sunt Dumnezeu, nu un om, Eu, Sfântul din mijlocul tău (Osea 11:9).

Pe când Moltmann apelează la un model social al Trinități ca să justifice relațiile egalitare în societate, Wayne Grudem și Bruce Ware, doi renumiți teologi conservatori, apelează la modelul - subordonării funcționale eterne a Fiului (EFS) - ca să justifice relațiile ierarhice dintre bărbați și femei în căsătorie și în biserică. Grudem vede relația între Tatăl, Fiul, și Duhul Sfânt asemanătoare cu relația între tată, soție și copii în familie. De asemenea, Ware încurajează ca relațiile între bărbați și soții în căsătorie să manifeste adevărurile eterne în natura Dumnezeirii.  Acest model introduce o ierarhie ontologică între Tatăl și Fiul, spre deosebire de ortodoxia trinitară care afirmă co-egalitatea între persoanele Dumnezeirii.  De asemenea, a afirma o supunere eternă a Fiului implică existența unei voințe separate față de a Tatălui, spre deosebire de ortodoxia trinitară care susține că persoanele Dumnezeirii au aceeași și o singură voință, fiindcă voința aparține ființei, nu personei. Așadar, pericolul acestui discurs tinde spre subordonaționism sau spre triteism.

În cercurile cu tendințe mai penticostale, deși Persoana Tatălui și a Fiului sunt acceptate, Duhul Sfânt este tratat mai mult ca o forță sau energie decât ca o persoană. Însă, Isus mărturisește despre Duhul Sfânt că este o persoană: “Când va veni EL” (Ioan 16:13); în greacă, aici este folosit pronumele masculin singular. Mai mult, Isus zice că Tatăl va trimite “un alt Mângâietor” (Ioan 14:16). În greacă sunt două cuvinte pentru “altul”: heteros (altul de alt fel) și allos (altul de același fel). Ioan folosește aici allos - Duhul Sfânt este de același fel ca Fiul: de-o-ființă, co-etern, co-egal, deplin Dumnezeu. El are voință (1 Corinteni 12:11); vorbește (Evrei 3:7); mijlocește (Romani 8:26); decide (Fapte 15:28); are comuniune (2 Corinteni 13:14); poate fi mințit (fapte 5:3); și întristat (Efeseni 4:30).

Cu siguranță Trinitatea nu poate fi înțeleasă în mod exhaustiv de capacitățile noastre finite, și orice analogie este inadecvată; însă biserica universală o mărturisește cu fidelitate și indispensabilitate fiindcă prin această taină singurul Dumnezeu adevărat s-a revelat în istorie spre viața veșnică a omului (1 Ioan 5:20).

Închinarea Bisericii la un singur Dumnezeu în Trinitate și Trinității în unitate, nu s-a născut prin formularea unei doctrine, ci ca răspuns la acțiunile celor trei Persoane distincte, și totodată a singurului Dumnezeu, în istoria răscumpărării.  Nici Apostolii și nici episcopii după ei, nu s-au organizat să inventeze o doctrină Trinitariană.  Înainte de orice conciliu bisericesc, cu scopul de a codifica o doctrină precisă, Biserica primară deja se închina la Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, și Dumnezeu Duhul Sfânt.

Pentru protestanții liberali doctrina Trinității este o inovație elenistă care a apărut mult mai târziu și a pervertit credința simplă a primilor creștini.  Această influență a făcut din Isus al istoriei (doar un om simplu) un Hristos al credinței (egal cu Dumnezeu).  Iar această elenizare și-a atins culmea în secolul IV prin conciliile care au formulat doctrina Trinității.  De asemenea, doctrina Trinități este respinsă ca fiind o inovație păgână pentru martorii lui Iehovah, biserica penticostală unită (oneness), și trebuie să recunoaștem, chiar și de către  adventiști până în 1980. Însă, a nega Trinitatea nu înseamnă a crede în același Dumnezeu într-un mod diferit — ci înseamnă a crede într-un dumnezeu complet diferit.

Împotriva acestor iluzii, adevărul este că eforturile conciliilor din secolul IV s-au străduit sa fie mai fidele mărturiei Scripturii, nu mai puțin fidele, spre deosebire de adversarii lor care erau constrânși de prejudecăți filosofice care vedeau pluralitatea ca și o amenințare, chiar și ca pe o cădere de la unitatea ființei.  Istoria formării doctrinei Trinității este exemplul par excellence pentru necesitatea Scripturilor ca sursa și norma oricărui discurs teologic.  Dacă biserica timpurie abandona această normă în favoarea conceptelor care dominau acel veac, doctrina trinității ar fi fost abandonată demult.

Ne-am obișnuit să auzim că creștinii, evreii și musulmanii se închină la același dumnezeu deoarece Dumnezeul lui Avram este tatăl celor trei mari religii monoteiste.  Însă, spre deosebire de dumnezeul coranului sau dumnezeul iudaismului contemporan, pe paginile Sfintelor Scripturi Îl descoperim pe Dumnezeu care este veșnic Treime.  Ironia este că, deși toate religiile îl onorează pe Isus ca un proroc sau învățător, niciuna nu acceptă mărturia Scripturilor că Isus este însuși Dumnezeu întrupat nici faptul că Isus a crezut și a proclamat acest adevăr despre sine:

“La început era Cuvântul (în greacă avem articolul definit, spre deosebire de martorii lui Iehovah care strecoară “un” cuvânt printre altele) și Cuvântul era cu Dumnezeu (distinct în persoană - hypostasis) și Cuvântul era Dumnezeu” (de aceeași esență - homoousios) (Ioan 1:1-3).

“Adevărat, adevărat vă spun: mai înainte să fie Avraam, Eu Sunt” (Ioan 8:58).

“Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:30).

Contemporanii lui Hristos erau evrei saturați într-un monoteism fără compromis. Chiar și Isus afirmă formula monoteistă la baza Iudaismului “Ascultă, Israel! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn (Marcu 12:29).  De aceea cuvintele și acțiunile lui Isus au produs doar două răspunsuri din partea contemporanilor săi - închinare sau acuzații de blasfemie; iar amândouă reacțiile provin din aceeași convingere:

“Cine poate ierta păcatele în afară de Unul singur – Dumnezeu?” (Luca 5:21).

Fără doar și poate, Dumnezeul Vechiului și al Noului Testament este același Dumnezeu dar revelația plenară în Isus Hristos, atestată în Noul Testament, ne constrânge împotriva oricărei prejudecăți unitariene despre Dumnezeu.

“După ce în vechime le-a vorbit părinților noștri prin profeți în multe rânduri și în multe feluri, la sfârșitul acestor zile Dumnezeu ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moștenitor a toate și prin care a făcut lumea” (Evrei 1:1-3).

Pentru creștini, orice alt Dumnezeu în afară de Cel care s-a revelat în Isus Hristos și prin Duhul Sfânt este un idol.  Așadar, nu putem susține că ne închinăm aceluiași Dumnezeu dacă negăm ceea ce Dumnezeu a revelat clar despre Sine: că El este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.  De aceea, este șocant să observăm eforturile zadarnice ale unor teologi creștini, ca și Miroslav Volf, care încearcă să ne convingă că creștinii și musulmanii se închină la același Dumnezeu (Allah: un răspuns creștin).

Dacă Isus este deplin Dumnezeu din Dumnezeu adevărat, întruparea celei de-a doua Persoane din Dumnezeire, într-un context monoteist, ne obligă să ne reevaluăm prejudecățile unitare cu privire la  Dumnezeul Iudaismului contemporan.  Nu mai putem susține un monoteism simplist.  Prin urmare, Creștinismul nu este doar una dintre cele trei religii monoteiste, trinitarianismul monoteist este unic printre celelalte religii ale lumii.

Te preamărim Sfântă Treime

din care viața toți avem

căci bunătatea Ta ne ține

cât Tu voiești, atât suntem.

Te preamărim pe Tine Tatăl

Atotputernic și Slăvit

Cel căruia Îi cântă coruri

de heruvimi necontenit.

Te preamărim pe Tine Fiul

prin Fiul Tău Isus Hristos

căci El e Chipul Tău prin care

ni-e totul drag și luminos.

Te preamărim pe Tine Duhul

chemând doritul veac divin

când cerul și pământul, una,

Te vor slăvi la fel Amin.

(Traian Dorz)