Un cuvânt de necrezut

“Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos să învețe, să mustre, să corecteze, să disciplineze în ce privește dreptatea, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și pe deplin echipat pentru orice lucrare bună.” (2 Timotei 3:16-17)

Ce înseamnă că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu?  

Spre deosebire de cartea lui Mormon, Biblia nu a căzut din cer în forma pe care o avem azi. Biblia nu este o carte ci o librărie de 66 de cărți, scrise de 44 de autori,  timp de 1.600 de ani, peste 3 continente, în 3 limbi: greacă, ebraică și în mică parte, aramaică. Spre deosebire de Coran, Biblia nu are un singur manuscris la baza ei, ci o variantă de manuscrise. Motivul pentru lipsa variantelor la baza Coranului este pentru că toate celelalte variante au fost distruse de al treilea Calif, astfel încât nu putem fi siguri de conținutul Coranului original fiind că nu avem manuscrise antecedente să aplicam o critică textuală.

Cu toate acestea, mărturia Scripturii, a Părinților Bisericii şi ai Reformei este că TOATĂ Scriptura este insuflată de Dumnezeu. De asemenea, prin procesul de inspirație, Dumnezeu, care nu poate minții (Numeri 23:19), ne asigură un Cuvânt inerent în pofida faptului că Se folosește de capacitatea autorilor:

“Înainte de toate, să știți că nicio profeție din Scriptură n-a apărut în urma interpretării cuiva. Căci nicio profeție n-a fost adusă vreodată prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, conduși de Duhul Sfânt.” (2 Petru 1:20-21)

Dar, oare mai putem avea încredere în credibilitatea Sfintelor Scripturi în urma provocării iluminismului și a criticii textuale şi istorice?  

Cel mai celebru critic contemporan al credibilități Scripturii este Barth Ehrman, un cercetător al Noului Testament, fost evanghelic, care după un masterat în critică textuală de la seminarul liberal, Princeton, nu mai susține inerența Scripturilor și nici nu mai crede în Dumnezeu. În cartea lui, Răstălmăcindu-l pe Isus, Ehrman subminează credibilitatea Scripturilor:

“Nu numai că nu avem [manuscrise] originale … nu avem nici copiile copiilor manuscriselor originale … avem doar copii care apar mult mai târziu … şi acestea diferă una de alta… avem mai multe diferențe între manuscrise decât numărul de cuvinte în Noul Testament.”

In pofida titlului cărții, din punct de vedere al Sfintelor Scripturi, cel care Îl răstălmăcește pe Isus este chiar Ehrman şi de asemenea, toți cei care își imaginează că au un sprijin în critica textuală pentru a submina credibilitatea Scripturii.

Isus afirmă că Scriptura “nu poate fi desființată” (Ioan 10:35), și că “cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35). Mai mult, Isus promite Apostolilor că le va trimite “Apărătorul, adică  Duhul Sfânt, care vă va învăța toate lucrurile și vă va reaminti TOT ce v-am spus” (Ioan 14:26); “Duhul adevărului … El va mărturisi despre Mine. De asemenea, și voi veți mărturisi, pentru că ați fost cu Mine de la început”  (Ioan 15:26-27). Apostolul Petru confirmă această făgăduință în 2 Petru 3:2 unde afirmă că scrierile apostolice sunt consecvente cu învățătura lui Isus și învățătura lui Isus este consecventă cu Prorocii din vechime. În același capitol, Petru recunoaște că toate epistolele lui Pavel fac parte din totalul Sfintelor Scripturi, întrucât, răstălmăcirea lor are potențialul de a distruge pe răstălmăcitor (2 Petru 3:16). De asemenea, Apostolul Ioan repetă această avertizare cu privire la scrierile sale:

“O spun clar oricui aude cuvintele profeției din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, îi va adăuga și Dumnezeu urgiile descrise în cartea aceasta. Și, dacă va scoate cineva ceva din cuvintele cărții acestei profeții, îi va scoate și Dumnezeu partea lui de la pomul vieții și din cetatea sfântă, descrise în cartea aceasta.” (Apocalipsa 22:18-19)

La prima vedre, afirmația lui Ehrman că nu avem măcar un singur manuscris biblic, în original, pare șocantă pentru omul de rând.  Dar această regulă se aplică la tot corpul de literatură din antichitate pentru care nu avem nici măcar un singur manuscris în original, inclusiv la o mare parte a literaturii de-a lungul istoriei.  De exemplu, nu avem nici un manuscris original de-al lui Shakespeare care a scris în secolul XVI și care este considerat ca cel mai influent scriitor de limbă engleză din istorie.  

De asemenea, afirmația lui Ehrman că avem mai multe variante între manuscrisele Noului Testament decât numărul de cuvinte în Noul Testament pare de neimaginat. De fapt aceste variante apar din cauza abundenței numărului de manuscrise, nu lipsa lor. Prin procesul de critică textuală avem posibilitatea să ne apropriem mai mult de textul original, nu să ne îndepărtăm, printr-o comparație analitică între manuscrisele care au supraviețuit.  Așadar, descoperirea acestor variante nu subminează credibilitatea Scripturilor ci o întăresc și putem avea încrederea că nu a fost pierdut Cuvântul lui Dumnezeu până a ajuns în mâinile noastre.

Oare câte copii ale unei lucrări din antichitate ne-am aștepta să fi supraviețuit până în secolul nostru?  Media este în jur de 10 copii; pentru unele lucrări avem doar o singură copie. În cel mai bun caz avem lucrarea lui Iosephus Flavius care are aproximativ 50 de copii, sau Tacitus, de exemplu, are 10 copii. Spre deosebire de aceștia, avem în jur de 5.700 de copii, scrise de mână, ale Noului Testament, doar în limba greacă, fără să luăm în calcul versiunile sau citatele Sfinților Părinți. Într-adevăr, majoritatea din aceste copii apar în epoca medievală; dar asta se aplică la toate copiile din antichitate. Cele mai bune copii pe care le avem aparținând lui Iosephus Flavius sunt din secolul X. Iar în alte cazuri nu avem nici măcar o copie înainte de secolul X. Așadar, nu putem invalida credibilitatea Scripturilor doar pentru că majoritatea dintre copiile care au supraviețuit apar după secolul X.

Daniel Wallace, un profesor în critica textuală a Noului Testament, a observat că sunt mai mult de 1.000 de variante de a scrie “Ioan iubește pe Maria” în limba greacă. Faptul că avem sute de mii de variante textuale între cele 5.700 de copii ale Noului Testament nu are nici o semnificație pentru că 2/3 din variante sunt diferențe de ortografie; doar 1/10 din 1% din variante afectează traducerea și doar în ceea ce privește forma nu și conținutul. De exemplu: o copie zice Isus, alta zice Domn, și alta zice Hristos; dar în nici un caz în loc de Isus nu avem o copie care zice Petru sau oricare alt nume.  

Prin urmare, dacă se plânge cineva că nu are suficiente dovezi pentru credibilitaea Sfintelor Scripturi, trebuie să renunțe la toată istoria omenirii, fiindcă fiabilitatea istorică a Sfintelor Scripturii întrece toate lucrările din antichitate.  Povestea critică textuală a Bibliei, de fapt, s-a terminat de mult. Toată retorica lui Ehrman este doar un exercițiu în senzaționalism. Într-adevăr, avem excavări arheologice la ora actuală care încontinuu descoperă noi manuscrise biblice, dar nu ajung la știrile din mass media pentru că manuscrisele descoperite sunt practic identice în conținut cu Biblia pe care o citim în zilele noastre.

Deși critica textuală și critica istorică sunt abordări academice în cercetarea textelor, scopurile lor diferă. Critica textuală se focusează pe reconstruirea textului original prin comparația analitica între manuscrisele care au supraviețuit.  Critica istorică, în schimb, încearcă să identifice iregularități și diferențe în stil; acestea sunt explicate ca fiind rezultatul autorilor multiplii sau editării şi redactării introduse mai târziu de diverse grupuri în creștinism care concurau între ele.

Subiectivitatea în critica istorică este evidentă prin faptul că toată abordarea depinde de ce și-ar imagina criticul că ar constata un produs literar consecvent. Într-adevăr, nici criticii între ei nu s-au pus de acord cu privire la sursele Scripturilor. În eseul, Teologia modernă și critica istorică a Bibliei, CS Lewis observă că specialiștii în critica istorică nu au reușit să puncteze nici măcar una din sursele care stau la baza Cronicilor din Narnia, deși acești critici erau contemporani cu Lewis și vorbeau aceeași limbă ca el. Prin urmare, Lewis întreabă cum acești critici istorici pretind că ar avea mai mare succes abordând Biblia care este compusă din materiale de peste 2.000 de ani scrisă în 3 limbi din antichitate.

Cu toate acestea, avem, chiar și în cercurile evanghelice, cei care cred că pot împăca inspirația Scripturii cu o formă mai benignă de critică istorică, rezultatul fiind o inspirație PARȚIALĂ. Exemplul celebru fiind demersul Seminarului Teologic Fuller din Los Angeles. Inițial, prima mărturie de credință din cadrul Seminarului Fuller susținea că Scriptura este infailibilă şi inerentă în tot ceea ce afirmă; apoi, mărturia s-a modificat, susținând că Scriptura este infailibilă doar în afirmațiile cu privire la credință şi practică;  iar acum, mărturia actuală susține că Scriptura este infailibilă doar în afirmațiile legate de mântuire.

Data trecuta, în articolul O origine de necrezut am văzut cum renumitul apologet, William Lane Craig, aplică o critică istorică pe cartea Geneza, pe care el o consideră un amalgam de “mito-istorie” plină de “elemente fantastice” care nu pot fi luate în mod literal. De asemenea, în cartea lui, Învierea lui Isus: o noua abordare istoriografică, Mike Licona, un cercetător evanghelic al Noului Testament, aplică o critică istorică pe Evanghelii apelând la un gen literar greco-roman numit bioi:

“Bioi a oferit autorului din antichitate mare flexibilitate în rearanjarea materialului și în inventarea convorbirilor … și de multe ori conținea legendă. Din cauza că bioi este un gen literar flexibil ne este greu să deosebim între istorie și legendă.”

Printre acele evenimente “ciudate,” “poetice,” sau “legende” din Evanghelii, Licona include: învierea sfinților din morminte la moartea lui Hristos, prezența îngerilor la mormânt la învierea lui Hristos și căderea soldaților la pământ când Isus răspunde “Eu sunt.”  

Nimeni nu contestă valoarea apologetică a lui Craig sau Licona spre avantajul bisericii.  Licona este un apologet deosebit care apără învierea lui Hristos în dezbaterile lui împotriva lui Ehrman.  Spre deosebire de Ehrman, Licona susține inspirația Scripturilor.  Cu toate astea, Ehrman este surprins când află că în unele concluzii sunt de aceeași părere, anume, amândoi până la urmă susțin că Evangheliile prezintă anumite evenimente care nu s-au întâmplat.

Deși Pavel ne asigură ca TOATĂ Scriptura este insuflată de Dumnezeu, acești apărători ai lui Dumnezeu, constrânși de obligațiile lor academice, pentru care evlavia a devenit un mijloc de câștig (1 Tim 6:5), se trudesc să ne convingă că de fapt Scriptura este doar PARȚIAL insuflată. Așa cum unii își imaginează că jertfa de ispășire a lui Hristos se aplică doar la o PARTE a lumii – contra Ioan 2:2 care o aplică păcatelor ÎNTREGII lumi, aceștia își imaginează că inspirația Duhului Sfânt se aplică doar la o PARTE a Scripturii – contra 2 Timotei 3:16 care o aplica la TOATĂ Scriptură.

Din păcate, această hermeneutică dislexică în loc să întărească credința în trupul lui Hristos, doar subminează credibilitatea Scripturilor care vorbesc cu o singura voce, nu echivocă, a Duhului Sfânt.  Aceste eforturi zadarnice, doar repetă truda teologiei liberale din secolul XIX.  Așa cum Craig apelează la mito-istorie să de-istoricizeze Geneza, Licona apelează la bioi să de-istoricizeze Evangheliile, așa cum și teologii liberali au apelat la rațiune și la metoda științifică să de-istoricizeze întreaga Biblie.

Nașterea teologiei liberale în secolul XIX a fost o acomodare la văzduhul iluminismului - rațiunea și metoda științifică sunt autoritatea ultimă, nu revelația.  Scriptura nu mai este CUVÂNTUL lui Dumnezeu către om, ci CUVINTELE omului despre Dumnezeu; Scriptura nu mai este INSPIRATĂ ci INSPIRĂ experiența religioasă.  Elementele supranaturale din Scriptura sunt de fapt mitologie, folclor şi poezie - niște exagerări prin care oamenii din vechime, într-o lume pre-științifică, încearcă să își comunice experiențele religioase. Scriptura fiind neinspirată, rolul teologiei este să o de-istoricizeze sau de-mistifice de elementele supranaturale și aparent fantastice unei minți iluminate.

Emil Brunner, un teolog neo-ortodox elvețian, a folosit un singur cuvânt să cuprindă toată neliniștea și truda teologiei liberale din secolul XIX: NECREDINȚĂ.  Iar această contagiune a fost și va rămâne un pericol “cât timp rămâne încă valabilă promisiunea intrării în odihna Lui” (Evrei 4:1).  Într-adevăr, necredința față de Cuvântul lui Dumnezeu a fost un pericol atât pentru primi noștri părinți, cât şi pentru generația din pustie şi cu atât mai mult pentru noi, peste care a venit sfârșitul veacurilor (1 Corinteni 10:11).

 “Să ne grăbim deci să intrăm în acea odihnă, astfel încât nimeni să nu cadă în același fel de neascultare. Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și eficient, mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și străpunge până desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva, fiind în stare să judece gândurile și intențiile inimii. Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol și descoperit ochilor Lui, înaintea Căruia trebuie să dăm socoteală.” (Evrei 4:11-13)

Apă Vie e Scriptura

pentru orișicine-o vrea

fericită e făptura

ce se-adapă de la ea.

Candelă pentru picioare

e Cuvântul cel ceresc

și Lumină pe cărare

la toți cei care-L trăiesc

(Traian Dorz)